viaţa de familie

Cum m-am asigurat că toți cei 12 copii ai noștri își pot plăti singuri taxele de studii la colegiu

   thompsons-12

Francis L. Thompson este inginer în cadrul companiei Northrop Grumman. A fost șeful echipelor care s-au ocupat de proiectarea primilor sateliți de televiziune și a sateliților de apărare antirachetă, precum și a sistemului de control de la sol al acestora.

de Francis L. Thomson, 12 ianuarie 2014

Soția mea și cu mine avem 12 copii, născuți pe parcursul a 15 ani și jumătate. Astăzi, cel mai mare are 37 de ani, iar cel mai mic, 22. Am avut întotdeauna un loc de muncă ce mi-a asigurat o viață prosperă și suficienți bani pentru a le da copiilor aproape orice. Însă, decizia noastră, a părinților, a fost să nu le oferim totul de-a gata.

Înainte de a vă împărtăși experiența educației primite de ei, iată rezultatele: toți cei 12 copii au absolvit colegii (sau sunt în curs de a le absolvi) plătite din banii lor. Cei mai mulți au absolvit universități. Cei care s-au căsătorit au soții sau soți minunați, absolvenți de studii superioare și care împărtășesc aceleași valori. Avem 18 nepoți care învață aceleași lucruri pe care le-au învățat și părinții lor: respectul, recunoștința și dorința de a oferi ceva societății.

Ne-am crescut copiii în Utah, Florida și în California. Acum soția mea și cu mine locuim în Colorado, iar în martie vom împlini 40 de ani de căsnicie. Dragostea dintre noi doi a jucat și ea un rol în povestea de succes a educației copiilor noștri. Au avut parte de un cămin stabil și de implicare totală, lipsită de compromisuri.

Dar iată cum am procedat (voi spune numai ce a fost bine, ce a fost rău e subiectul unei alte povești): 

Sarcinile neplăcute

Toți copiii au avut de îndeplinit sarcini neplăcute începând cu vârsta de 3 ani. Chiar dacă la 3 ani nu reușeau să spele toaleta foarte temeinic, până împlineau 4 ani, sarcina era îndeplinită cu succes.

Copiii primeau bani de buzunar în funcție de calitatea sarcinilor îndeplinite în timpul săptămânii.

De la vârsta de 8 ani, au fost puși să-și spele singuri rufele, fiecare având o zi dedicată acestei activități.

Când au început să citească, au avut ca sarcină să gătească o rețetă. De asemenea, trebuiau să învețe să dubleze cantitățile.

Și băieții, și fetele au trebuit să învețe să coasă. 

Timpul pentru studiu

Am acordat o atenție deosebită educației.

În fiecare zi, de luni până vineri, de la 18 la 20, s-au dedicat studiului.

În acest timp, nu erau permise televizorul, computerele, jocurile sau alte activități. Dacă nu aveau teme, trebuiau să citească ceva. Pentru cei mici, care nu erau încă la școală, cineva le citea dintr-o carte. După cele două ore de studiu puteau face ce voiau, cu condiția să nu iasă din casă.

Toți copiii trebuiau să se înscrie la cursurile de nivel avansat existente. Punctajul de admitere nu a fost o piedică. Ne duceam la școală și, pe baza unei cereri, ne înscriam copiii la aceste cursuri. Apoi, noi, părinții, ne implicăm activ pentru a ne asigura că reușeau să țină pasul. După succesul primului copil, școala s-a convins că ne țineam promisiunea, iar copii dovedeau că fac față cerințelor.

Dacă se întâmpla ca vreun copil să vină acasă și să se plângă că profesorul îl urăște sau că a fost nedrept, răspundeam întotdeauna că trebuia să-și găsească o modalitate de a înfrunta problema. În viața adevărată, este posibil să dai peste un șef care să nu te placă. Nu le-am permis copiilor să dea vina pe profesor pentru faptul că nu-și învățaseră lecția, ci le-am arătat că responsabilitatea era în întregime a lor. În procesul de învățare eram, desigur, alături de ei cele două ore zilnic, pentru a-i ajuta la nevoie. 

Mofturile nu erau permise

Luam micul dejun și cina împreună zilnic. Micul dejun era la ora 5:15, după care copiii trebuiau să îndeplinească sarcinile neplăcute înainte de a merge la școală. Cina se lua la ora 17:30.

În privința mâncării, ne-am dorit să menținem un echilibru, mai ales că am urât obiceiul părinților noștri de a ne obliga să terminăm tot din farfurie când poate că eram sătuli și pur și simplu nu mai puteam mai mult. Regula noastră a fost să le dăm copiilor să mănânce mai întâi felurile pe care le urau cel mai mult (de obicei legumele) și apoi puteau continua cu celelalte feluri. Dacă nu mâncau tot, puteau lăsa în farfurie. Dacă mai târziu li se făcea foame, scoteam din frigider mâncarea lăsată și nemâncată, o încălzeam și le-o dădeam. Și din nou, nu trebuiau să o termine. Dacă însă nu o mâncau, nu mai primeau nimic până la următoarea masă.

Nu au ronțăit nimic între mese. Le-am asigurat mereu cele 4 grupe de alimente (carne, produse lactate, cereale, fructe și legume) și aproape întotdeauna au avut la sfârșit un desert. Ca rezultat, copiii noștri experimentează cu curaj diverse feluri de mâncare și nu au dezvoltat alergii. Nu mănâncă decât până se satură. Niciunul dintre ei nu are probleme cu greutatea. Toți sunt supli, atletici și foarte sănătoși. Cu 12 copii, era foarte probabil să apară alergii la mâncare sau nevoi speciale de alimentație, însă nu a fost cazul. 

Activități extracurriculare

Toți copii au practicat un sport. Puteau să aleagă ce sport voiau, atât timp cât făceau unul. Au început din școala primară. Nu conta dacă era înot, fotbal, baseball, scrimă, tenis sau orice altceva și nu conta dacă voiau să schimbe un sport cu altul. Trebuia însă să joace ceva.

Toți copiii trebuiau să fie într-un club: clubul cercetașilor, club de istorie, de teatru etc.

Li s-a cerut să presteze activități în serviciul comunității. Ne-am oferit voluntari în comunitatea noastră și la biserică. Odată am adunat toate hainele vechi pe care nu le mai purtam și le-am dus în Mexic, pentru oamenii nevoiași. Copiii au aflat cum trăiau multe familii sărace, pe care astfel de donații îi făceau fericiți, ajutându-i considerabil. 

Independența

Când copiii au împlinit 16 ani, le-am cumpărat fiecăruia câte o mașină. Primul născut a învățat ce însemna acest lucru. Când ne-a fost adusă mașina cândva nouă în parcare, cel mai mare dintre copii a exclamat: „Tată, dar e o rablă!” Am spus: „Da, dar este un Ford Mustang din 1965 cu caroserie în două volume. Ai aici instrucțiunile pentru reparații. Sculele sunt în garaj. Voi plăti pentru fiecare reparație, dar nu voi plăti și pentru munca propriu-zisă.” După 11 luni, mașina avea motorul și transmisia refăcute, tapițerie nouă, un nou sistem de suspensii și era complet revopsită. Fiica mea (da, era fiica mea) a avut una dintre cele mai grozave mașini din tot liceul. Și satisfacția resimțită pentru lucrul făcut cu mâna ei era imensă. (Ca o paranteză, niciunul dintre copiii mei nu a fost amendat pentru depășirea vitezei legale, deși niciuna dintre mașini nu a avut mai puțin de 450 de cai-putere.)

Noi, ca părinți, le-am permis copiilor să greșească. Cu 5 ani înainte de a împlini 16 ani și de a primi „noua” mașină, trebuiau să dea o mână de ajutor la tot ce ținea de mașinile familiei. Odată, i-am cerut fiului meu, Samuel, să schimbe uleiul și l-am întrebat dacă are nevoie de ajutor sau indicații. „Nu, tată, mă descurc.” După o oră a venit și m-a întrebat: „Este nevoie de 20 de litri de ulei ca să-l schimbi?” l-am întrebat unde a pus 20 de litri de ulei, când în mod normal sunt necesari doar 5. „În șurubul ăla mare din partea din față a motorului.” Am spus: „Vrei să zici în radiator?” Nu a pățit nimic pentru că a l-a umplut cu ulei de motor. A trebuit să scoatem uleiul și am cumpărat o soluție pentru curățarea radiatorului, am pus apoi lichid de răcire și abia pe urmă am schimbat și uleiul. Nu l-am certat și nu l-am pedepsit pentru că a greșit. Am dorit să-i fie o lecție din care să învețe ceva. În consecință, copiilor noștri nu le este frică să încerce ceva nou. Au învățat că dacă greșesc, nu vor fi pedepsiți. Ne-a costat într-adevăr mai mult, dar scopul era să-i educăm, și nu să facem economii.

Fiecare copil a avut computerul lui, dar a trebuit să și-l asambleze singur. Am cumpărat procesorul, placă de memorie, alimentarea la rețea, carcasa, tastatura, hard diskul, placă de bază și mouse-ul. Ei trebuiau să le asambleze și să instaleze softul. Au început să facă acest lucru de la vârsta de 12 ani.

Copiii au avut întotdeauna de ales între mai multe opțiuni, însă limitate. De exemplu, vrei să mergi acum la culcare sau să-ți faci curat în cameră? Foarte rar le-am dat indicații stricte, în afară regulilor deja stabilite. Acest lucru le-a permis copiilor să simtă că au un anume grad de control asupra vieții lor. 

Împreună în toate

Le-am cerut copiilor să se ajute unul pe altul. Dacă un copil de clasa a V-a trebuia să citească 30 de minute pe zi, iar unuia de clasa I trebuie să i se citească tot 30 de minute, cel mare îi citea celui mic. Cei de liceu, care știau analiza matematică, îi îndrumau la algebră sau aritmetică pe cei mai mici.

Am stabilit ca un copil mai mare să-l învețe și să-l asiste pe unul mai mic în îndeplinirea sarcinilor neplăcute săptămânale.

Le-am permis copiilor să participe la stabilirea regulilor. De exemplu, copiii au hotărât să nu existe jucării în camera de zi. Acestea trebuiau să rămână fie în dormitoare, fie în camera de joacă. În plus, față de sarcinile neplăcute, trebuiau să-și facă curat în dormitoare zilnic (sau să le mențină curate). Aceste reguli și le doreau chiar copiii. În fiecare lună le dădeam ocazia să amendeze regulile vechi sau să creeze unele noi. Noi, părinții, aveam dreptul de veto, desigur.

Am încercat întotdeauna să fim consecvenți. Dacă trebuiau să studieze în fiecare seara două ore, nu existau excepții de la această regulă. Nu aveau voie să iasă din casă după ora 22 în zilele cu școală și după miezul nopții în celelalte zile. Nu existau excepții de la aceste reguli.

Vacanțele

Ne-am petrecut vacanțele împreună în fiecare vară, câte două sau trei săptămâni. Ne puteam permite cazarea la un hotel sau pe un vas de croazieră, însă nu ne-am dorit acest lucru. Am mers cu corturile în spate și am campat. Dacă ploua, trebuia să ne descurcăm cu rucsacii în spate în condiții vitrege și să rezistăm. Ne stabileam tabăra într-un loc, puneam 5 sau 6 corturi, iar eu și toți copiii mai mari de 6 ani mergeam în excursii cu rucsacii în spate, ce durau între 3 și 5 zile. Soția mea rămânea cu copiii mai mici la bază. Timp de 15 ani, ea a fost fie însărcinată, fie a avut în grijă un nou-născut. Drumețiile noastre au fost în Marele Canyon, pe vârful muntelui Whitney, de-a lungul Continental Divide sau în Parcul Național Yosemite.

Am trimis copiii cu avionul la rudele din Europa sau din Statele Unite câte 2 sau 3 săptămâni. Am început să facem acest lucru încă de când erau la grădiniță. Compania aeriană trebuia să acorde un serviciu special de supraveghere copiilor de 5 ani, iar rudele la care se duceau aveau nevoie de documente adiționale. Am trimis astfel copiii numai dacă voiau și ei. Însă cei mai mici îi vedeau pe cei mai mari ducându-se, și astfel își doreau și ei. Copiii au învățat de mici că noi, părinții, le stăteam mereu alături, însă le permiteam să-și dezvolte propriile aripi și să zboare.

Banii

Deși am avut mereu destui bani, nu i-am ajutat pe copii să-și cumpere case, să-și plătească studiile sau să-și plătească nunțile. Le-am dat în schimb informații cuprinzătoare despre cum să închirieze imobile și să cumpere acțiuni pentru a prospera din punct de vedere material. Nu le dăm copiilor de-a gata nimic, ci doar informații despre cum să realizeze ce au nevoie. I-am ajutat cu persoane de contact în companii, dar s-au descurcat singuri să câștige interviurile și să-și obțină jobul.

Le-am oferit copiilor cadouri de zilele lor de naștere sau de Crăciun. Pe măsură ce au crescut, dacă întrebau despre existența lui Moș Crăciun, nu îi mințeam. Am continuat însă spunându-le că este un joc distractiv. Am avut mereu liste cu cadourile pe care fiecare copil și le-a dorit, pentru ca și ceilalți să vadă ce-și dorește fiecare. Ne-am ajutat de internet, care a ușurat mult întocmirea și trimiterea unor astfel de liste către copii și nepoți. Preferatele noastre rămân însă cadourile făcute chiar de mâna noastră. 

Lumea reală

Ne-am iubit și ne iubim copiii necondiționat. Însă nu i-am împiedicat de la suportarea consecințelor acțiunilor lor, chiar dacă i-am văzut că suferă. Am plâns și ne-am întristat alături de ei, dar nu am făcut nimic pentru a reduce efectul faptelor lor.

Nu suntem cei mai buni prieteni ai copiilor noștri. Suntem părinții lor.

Sursă: Quartz.com

Traducere: Simina Bălășoiu


Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Taguri

Articole relaționate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *