Considerat la naștere un blestem, Adam dovedește că orice copil este prețios

screen-shot-2016-02-09-at-12-29-36-pm-copy

Live Action, 9 februarie 2016

Acum patru ani, când Adam s-a născut în India, a fost imediat abandonat de către părinții lui.

Bebelușul avea defecte anatomice severe (despicături labiale și palatine, fără pleoape și nas, sirenomelie – organismul lui nu a s-a dezvoltat sub talie, rezultand o fuziune la nivelul membrelor inferioare). Părinții lui au spus că îl vor omorî dacă vor fi forțați să îl ia cu ei în satul în care locuiau. Așa că Adam a rămas la spital. Dar la acel spital lucrau chiar cei care urmau să-i devină, în scurt timp, părinți.

Adam a fost diagnosticat cu sindromul Bartsocas-Papas, o boală rară care provoacă moartea încă din stadiul prenatal sau imediat după naștere. Raja Paulraj, medic psihiatru, și Jessica Cooksey Paulraj, asistentă medicală, erau căsătoriți de șase luni, în momentul în care Adam s-a născut. Atunci când au auzit de bebelușul abandonat, au mers să-l vadă. Și l-au adoptat, cu toate că li s-a spus că probabil nu va trăi mai mult de câteva săptămâni.

Prietenii din SUA le-au făcut legătura tinerilor părinți cu specialiștii de la spitalele UNC, care au reușit să-i schimbe destinul lui Adam. De atunci, a trecut printr-o operație de reconstrucție a pleoapelor, prin mai multe operații pentru a corecta despicăturile labiale și a reface palatul (peretele superior al cavității bucale), astfel încât să poată mânca. În iunie, a fost operat pentru a îndepărta chisturile pe care le avea în urechi și nas.

Dar povestea vieții lui nu este doar despre operații și spitale. De când a fost adoptat, a devenit frate mai mare penru două surori. După operația de refacere a palatului, Adam a început să vorbească și să râdă. A învățat să sară și preferă această metodă de a se deplasa, în loc să meargă de-a bușilea. Urcă pe munte, ajutat de părinții lui.

De multe ori ne grăbim să judecăm și credem că oamenii și, în special, copiii care au probleme medicale grave nu se pot bucura de viață. Adam dovedește că această teorie este greșită. Mama sa, Jessica, scrie: ”chiar dacă am petrecut multe nopți rugându-ne pentru Adam și multe zile în spital pentru a încerca să-l vindecăm de problemele pe care le are, viața noastră nu este o suferință continuă”. Jessica are un spirit aventuros. Sănătatea lui Adam și diagnosticul poate că a schimbat modul în care familia ei vede aventura, dar aceasta nu-i împiedică să găsească bucuria și nu le face mai puțin valoroasă viața pe care o trăiesc. Ea scrie:

când am perspectiva asupra vieții eterne, confortul își pierde însemnătatea. Societatea consideră că ar trebui să-mi ușurez viața pentru a mă bucura de ea. Deci, a avea un copil cu probleme fizice ar putea să însemne suferință. ”Cum aș putea eu să-mi urmez pasiunile, ambițiile sau să călătoresc, atunci când am un copil care nu poate merge sau care are nevoie să-i fac baie sau să-l schimb în timpul nopții?”, ar putea spune lumea.

Dintre toate, [dizabilitatea lui Adam] ne dă posibilitatea să vedem puterea lui Dumnezeu de a transforma în frumusețe orice problemă.

În timp ce starea de sănătate a lui Adam face ca uneori tânăra familie să fie la spital, în loc să fie acasă sau să călătorească, viața lor este una frumoasă. Suferința nu omoară bucuria, ci o înmulțește.

Există, bineînțeles, momente în care Jessica se simte obligată le dovedească oamenilor că Adam merită să trăiască. De exemplu, o dată, un bun prieten a adus un oaspete nou în casa lor, cineva care nu-l mai întâlnise pe Adam niciodată. Chiar dacă micuțul nu se simțea bine în acel moment, Jessica a dorit cu disperare să-i arate persoanei străine că viața lui Adam e valoroasă și are un scop. Ea dorea, ca orice mamă, ca toți copiii ei să stea liniștiți la masă și să se poarte bine pe toată durata cinei. Dar, ca la majoritatea familiilor cu copii mici, o masă liniștită nu e, de obicei, parte din program.

După ce a realizat că Adam nu se simțea bine să stea la masă cu toată lumea, ci prefera să stea făcut covrig pe gresie, Jessica a început să renunțe la dorința de a dovedi altora valoarea lui. Și-a dat seama că, dacă un alt copil al ei ar fi făcut așa, nu l-ar fi forțat să stea la masă pentru a le arăta oaspeților cât de bine crescut este.

”Adam nu are nevoie să-și justifice existența”, scrie ea. ”Existența lui este justificată prin simplu fapt că a fost creat de Dumnezeu. Și El l-a făcut după Chipul Său, în ciuda tuturor defectelor pe care ochiul uman le percepe. […] Și eu fac tot posibilul ca oamenii să afle toate lucrurile minunate pe care Adam poate să le facă, în loc să-i las să vadă că Adam este minunat. Viața lui este un miracol viu, pur și simplu, pentru că Dumnezeu i-a dat suflare de viață.”

Cât de des pierdem acest lucru din vedere? Cum de uităm atât de ușor că există și altceva, mai măreț decât ce vedem în fața ochilor?

Adam și familia lui dovedesc că fiecare dintre noi este valoros în sine. Toți suntem egali în fața lui Dumnezeu, în ciuda abilităților sau a dizabilităților noastre, ori a problemelor medicale pe care le avem. Diferențele dintre noi, personalitățile, luptele și victoriile noastre sunt doar părți din viața noastră. Ele nu determină valoarea noastră. Nu ne fac să fim mai importanți sau mai puțin importanți decât ceilalți oameni. Iar suferințele noastre nu ne fac bucuriile mai puțin plăcute.

Nu avem nevoie să demonstrăm nimănui de ce un copil nenăscut are dreptul la viață. Nu este nevoie să demonstrăm că oamenii cu sindromul Down pot contribui activ în societate, chiar dacă ei pot și fac asta. Nu este nevoie ca niciun copil – născut sau nenăscut – să-și justifice într-un fel existența. Adam este o dovadă că, în ciuda oricăror probleme, viețile noastre merită trăite.

 

 

, , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns