viaţa de familie

Ce e de făcut când pe copil îl jignesc cei de-o vârstă cu el?

jignire

Interviu cu părintele Pavel Humerov realizat de Farida Savyeleva pentru Pravoslavie.ru.

Ce trebuie făcut când pe copil îl jignesc cei de-o vârstă cu el? Ce fel de trăsături trebuie cultivate pentru ca cel mic să nu fie afectat? Este, oare, vina părinților? Preotul Pavel Humerov a răspuns la întrebările Faridei Savyeleva într-un număr recent al revistei pentru părinți „Vița de vie”.

Rep.: Părinte, în prezent, pentru mulți părinți a devenit arzătoare problema: „Ce să fac dacă pe copilul meu îl jignesc cei de-o vârstă cu el?” Atitudinea disprețuitoare, proasta creștere, chiar batjocura se acutizează. Părinte Pavel, de ce se jignesc copiii între ei? Care credeți că sunt cauzele?

Pr. Pavel Humerov: Cauzele pot fi diferite de la caz la caz, dar putem să le enumerăm pe cele mai importante.

În primul rând, de regulă, în orice comunitate, și în special în cea a copiilor, omul nu este acceptat dacă interesele, opiniile, percepțiile sale despre lume, comportamentul și aspectul său exterior nu corespund cu cele ale majorității. Din cauza neconcordanței intereselor, apare conflictul, confruntarea, în urma cărora cineva nu se încadrează în colectivul dat. La copii, la adolescenți mai ales, este foarte dezvoltat instinctul de turmă și dacă vreunul încearcă să iasă în evidență prin aspectul exterior sau prin comportament, acest lucru nu este agreat.

În al doilea rând, copilul nostru ar putea să nu aibă un caracter suficient de sociabil și comunicativ. Și, dacă nu știe să comunice, să stabilească relații, îi irită pe cei din jur care sunt de-o vârstă cu el. Desigur, niciun copil nu merită să fie disprețuit, dar unii nu sunt în stare să-și manifeste în colectiv trăsăturile puternice, iar cei de-o seamă aceștia sunt bucuroși să le descopere slăbiciunile.

violenta1

Pricină pentru atragerea ostilității pot fi aspectul exterior sau comportamentul. Dacă, de exemplu, copilul este mai mărunt, suferă de obezitate, este roșcat, sau poartă ochelari, toate acestea pot deveni pretexte pentru jignire. Aspectul neglijent, îmbrăcămintea sărăcăcioasă pot atrage disprețul. Iar cei sensibili devin pradă ușoară pentru cei cărora le place să-și bată joc de alții. Zeflemeaua se îndreaptă de obicei spre copiii plângăcioși, timizi, nesiguri pe ei și slabi.

Și tutela exagerată a adulților asupra copilului lor va atrage asupra acestuia adversitatea celorlalți copii.

Îmi amintesc cum râdeau copiii de o colegă de-a mea pe care părinții o aduceau de mână la școală până în clasa a șasea, deși școala era la două sute de metri de casa ei. Când o persoană nu este pregătită pentru o viață independentă în societate, când toți hotărăsc pentru ea, o privează de propria părere, atunci ea devine infantilă. Va fi incapabilă și ca adultă să hotărască singură.

Bineînțeles că o astfel de persoană nu este în stare să construiască relații bune oriunde s-ar afla: nu numai la școală, dar nici în viitoarea sa familie! În vremurile noastre a devenit un lucru obișnuit ca o femeie de treizeci de ani, ba chiar și unii bărbați adulți să depindă în totalitate de părinți: și financiar și moral.

Îmi amintesc de un alt coleg de clasă care, înainte de a veni la noi, a schimbat mai multe școli și clase. Părinții l-au adus în clasa noastră cu speranța că, poate, aici o să se adapteze. Istoria, însă, s-a repetat: copiii au râs de el și nici la noi nu și-a făcut prieteni. Evident că motivul trebuia căutat în altă parte decât în clasă, la școală sau printre copii: cauza ținea de el însuși și de părinți, care n-au putut să-l învețe să stabilească contacte cu alți oameni.

Vreau să fiu bine înțeles: noi nu-i aprobăm pe cei care-i jignesc pe alții sau râd de ei. Conflictele cu cei de-o vârstă pot apărea nu numai din vina copilului. Poate fi și ghinion curat la mijloc. Printre copiii din jur poate fi vreo căpetenie care se afirmă jignindu-i pe cei mai tăcuți și fără replică.

Răutatea copiilor – care, trebuie spus, trece de obicei cu vârsta – nu trebuie considerată o cruzime conștientă și o manifestare a răutății înrădăcinate. Copiii, datorită puținei lor experiențe de viață, nu sunt în stare să simtă durerea pricinuită celuilalt. În povestirea scriitorului englez James Barrie, Peter Pan, este o expresie foarte cuprinzătoare și exactă: „Copiii veseli, naivi și nemiloși”.

Rep.: Asta înseamnă că vinovații sunt nu numai cei care jignesc, ci și jigniții? Ce calități să cultivi la copil pentru ca el să nu fie ofensat?

Pr. Pavel: Gândiți-vă la groapa cu nisip: ce copii nu sunt acceptați acolo? Zgârciții, care nu le dau celorlalți să se joace cu lopățelele, găletușele și greblele lor: „Asta e mașinuța mea, să nu îndrăznești s-o atingi!” Agresivii, care încep să se bată din cauza unor fleacuri. Pârâcioșii, care pentru orice fleac se duc să se plângă: „Uite, ăsta mi-a luat jucăria, mă jignește, pedepsește-l!” – adică cei care trădează.

Colegii de joacă încetează să mai aibă încredere în ei. Nu-i iubesc și nu vor să aibă egoiști printre prieteni. Nu le plac nici cei care se consideră centrul atenției, care se joacă numai după regulile lor, își impun egoul celor din jur. Nu le place când se străduiesc să impună prietenia lor, în prietenie toți preferă să comunice de la egal la egal. În special între copii prietenia înseamnă să știi să interacționezi cu celălalt, nu să tragi plapuma pe tine!

Iată aceste reguli de la groapa cu nisip sunt valabile în orice comunitate de copii sau adulți. E vorba de abilități care se formează chiar din copilărie: abilitatea de a te împrieteni, de a comunica, de a inter-relaționa cu alții, priceperea de a te lupta cu slăbiciunile tale: zgârcenia, agresivitatea, ostilitatea…

Rep: Unii spun despre copii că sunt reflexia și continuarea noastră. În ce constă vina părinților?

Pr. Pavel: Foarte des, problemele copiilor își au rădăcina în familie, într-o educație incorectă. În majoritatea cazurilor, conflictele cu cei de aceeași vârstă se întâmplă la copiii care provin din familii cu probleme, în care părinții se poartă urât cu copilul, îl umilesc și îl jignesc. În școală, astfel de copii sunt fie foarte agresivi, fie foarte inhibați. Iar aceasta este „meritul părinților”.

Se pot observa câteva extreme în comportamentul parental. În primul rând, inhibarea personalității copilului. Ca urmare, copilul percepe toată lumea înconjurătoare ca pe ceva ostil. Sau poate să se înrăiască și să înceapă să-și verse supărarea asupra celor mai slabi de o vârstă cu el.

O altă extremă este tutela exagerată. Când părinții își îngrădesc odrasla, o opresc de la toate, nu-i lasă nicio inițiativă, nu-i dau voie să comunice cu nimeni. Copilul începe să se teamă de toți, cu excepția părinților. Numai să-l atingi cu un deget, că imediat începe să plângă.

O altă situație extremă este creșterea unui egoist, a micului tiran în jurul căruia se gravitează toată casa. El va cere același lucru și de la copiii din jur.

Când părinții se confruntă cu problema pe care o discutăm, ei, în primul rând, trebuie să-și îndrepte atenția asupra lor înșiși, să gândească unde și ce le-a scăpat. În general sarcina noastră părintească constă în a pregăti copilul pentru o viață independentă, în care el trebuie să se întâlnească cu oameni foarte diferiți. Învățați copilul să se adreseze altora cu sinceritate, fără pică, prietenește, binevoitor, dar fără lingușeală. Atunci el îi va atrage și pe alți copii.

Rep.: De regulă, primul impuls părintesc este să-și apere copilul…

Pr. Pavel: I-aș sfătui să nu dramatizeze. În asemenea situații, e mai bine să nu ne grăbim să-l pedepsim pe cel care jignește. Mai întâi trebuie să ne străduim să înțelegem de ce s-a întâmplat acest lucru: fie trebuie, într-adevăr, să-l apărăm pe copil, fie ceva din comportamentul lui nu este în ordine. Dacă, fără să ne lămurim, îl pedepsim pe cel care a jignit și prin aceasta facem o greșeală flagrantă, copiii se vor strădui să-și ia revanșa tot asupra copilului nostru!

Îmi aduc aminte de un caz din copilăria mea: eram un copil scund, slab, ușor de rănit. Odată, pe stradă, copiii m-au bătut destul de serios și am ajuns acasă plâns și cu fizionomia șifonată. Care a fost reacția mamei?

Eu speram că o să-mi plângă de milă, să mă liniștească. Totuși, nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Nu pot să redau exact cuvintele ei, dar mi-a zis cam așa: „Ești bărbat și trebuie să înțelegi că în viață se întâmplă asemenea lucruri”. La început, atitudinea mamei m-a necăjit, dar apoi am înțeles că este corectă.

Dacă îți aperi băiatul de orice și îi plângi de milă, nu faci bărbat din el. El trebuie să înțeleagă că pe lume nu sunt numai oameni plăcuți. Dar e important în același timp să-i arătăm compătimire copilului. Eu consider că greutățile care apar în viața copilului îi conferă o experiență neprețuită în stabilirea contactelor cu oamenii, sunt o lecție de viață!

Rep.: Mulți își pun întrebarea dacă să învețe copilul să riposteze, chiar să se bată.

Pr. Pavel: Nu pot să vă dau sfaturi categorice, dar nu văd niciun rău în a învăța copilul să riposteze. Abilitatea de a te apăra te ajută să-ți depășești frica, iar calități bărbătești precum curajul și hotărârea, sunt necesare în viață. Te-ar putea ajuta cândva să-ți aperi soția, copiii, familia, să lupți. Aceste calități ar trebui să le aibă obligatoriu băieții.

Pe copil, însă, trebuie să-l înveți să se apere, nu să se bată. Străduiți-vă să ajungă la el înțelepciunea veche: „Bătaia cea mai bună este aceea pe care ai reușit s-o previi!”. Faceți-l să înțeleagă că forța trebuie folosită pentru apărare și nu pentru atac.

Dar nu trebuie nici să fie excesiv de preocupat de autoapărare sau să se bazeze prea mult pe propriile puteri. Există anumite pericole în asta. În primul rând, orice naș își are nașul. Dacă niște huligani vor să-și regleze conturi, o fac în bandă sau înarmați, și aceasta este deja periculos. În orice bătaie, se implică adesea oameni pregătiți, care fac box, carate și altele asemenea. Or, dacă în primul act al piesei pe perete atârnă o armă, în al treilea sigur se va trage cu ea. Dacă omul se pregătește de bătaie, el sigur o găsește. Când adolescentul a învățat să se bată bine, el va utiliza această deprindere în scopuri deloc pașnice. El însuși îi va provoca pe tovarășii lui. De aceea e nevoie de măsură în toate.

Pe de altă parte, dacă dăm copilul la sambo (tehnică rusească de autoapărare fără armă) sau ceva similar, aceasta poate avea efect pozitiv: copilul devine mai sigur pe forțele sale, învață să comunice cu tovarășii de la sală și să suporte durerea fără să facă o tragedie dintr-un ochi vânăt. Vărul meu, care a făcut box în copilărie, nu a performat, dar părinții lui au zis că acum nu se mai teme să fie jignit și știe să suporte durerea.

De cine se leagă cel mai mult huliganii la școală? De copiii săraci cu duhul, neîncrezători în ei, plângăreți, de așa-zișii „țipători”. Cum îi atingi, ei și încep să țipe. Dacă băiatul sau fata reacționează la jignire și zeflemea calm, nu plânge și nu le răspunde la fel, atunci huliganii își pierd interesul și caută o țintă mai potrivită. Asta trebuie să-i învățăm pe copii!

Rep.: Și, în final, ce putem face când un copil creștin se află într-un mediu neîmbisericit, unde se simte ca oaia neagră a grupului?

Pr. Pavel: Sarcina părinților este să găsească pentru copil un mediu propice comunicării. Uneori, la școală copilul are tovarăși cu care e mai bine să nu comunice prea mult. Se pot găsi prieteni și în afara școlii. Există cercuri, centre sportive, școli parohiale, cluburi pentru copii. Acolo copilul are posibilitatea să comunice cu alți copii, cu care au interese comune. Nimic nu-i unește pe copii mai bine decât lucrul în comun!

Copiii de azi nu mai au conflicte pe probleme religioase, sunt destul de pozitivi în ceea ce privește credința, sau cel puțin nu mai uimește pe nimeni dacă ești credincios. Totuși, după cum am mai spus, din cauza diferențelor de valori morale și opinii despre viață, între ei nu se poate stabili contact.

serbare

De exemplu, în mediul în care am învățat eu, erau promovate cu totul alte valori decât cele pe care se străduiau părinții să mi le inculce. Eram la una din obișnuitele școli raionale suprapopulate. Copiii înjurau, fumau în pauze, în timp ce părinții mei își cenzurau riguros vocabularul, îngrijindu-se ca și eu să procedez asemenea. Copiii de vârsta mea se distrau cu războinici americani, care tocmai apăruseră în URSS pe casete, dar noi nu aveam acasă nici măcar televizor, ce să mai vorbim de video. Interesele noastre nu prea coincideau, deci nu aveam prieteni la școală.

Mai târziu, însă, pe la 14-16 ani au apărut băieți cu care mă interesa, într-adevăr, să comunic. Construiam împreună avioane, ascultam muzică rock de calitate, mergeam la competiții. Ne aflam deja în vremea perestroicii, în vremea dezghețării relațiilor cu Biserica. În parohii a apărut tineretul. Ne adunam în apartamente, unde se montau spectacole la sărbătorile bisericești și se desfășurau cursurile școlii de duminică pentru copii. Așa că nu ne plictiseam deloc.

Dacă nu ai prieteni la școală, nu e nicio nenorocire. Adevărații prieteni, cei care gândesc ca tine, nu sunt mulți, deci oamenii apropiați de sufletul tău trebuie să-i cauți în alte locuri.

Este important ca primii prieteni ai copilului trebuie să fie părinții, la care copilul trebuie să vadă acele calități importante pe care trebuie să le aibă un om.

Pe copilul nostru îl ajută foarte mult în viață și încrederea în propriile forțe, iar pentru aceasta trebuie să-l ajuți să-și formeze o stimă de sine sănătoasă: să-i formezi abilități utile, cunoștințe practice, să dirijezi autoformarea lui, să-i propui cărți bune. Acesta este fundamentul care face ca viața lui să fie împlinită, consistentă, care îl ajută să devină o personalitate.

Un om interesant, integru devine interesant și pentru cei din jur. Nu trebuie confundat acest lucru cu mândria. Deși fiecare dintre noi trebuie să conștientizeze că nu este mai presus decât alți oameni, iar înaintea lui Dumnezeu este nimic, trebuie să conștientizeze, însă, în mod real de ce este în stare și ce reprezintă. Dacă omul nu este încrezător în forțele sale, n-o să realizeze nimic în viață, nu-i ajunge nici încrederea, nici hotărârea.

În plus, când omul se respectă, este greu să-l jignești – pe cel puternic nu poți să-l numești în fel și chip, nu poți să-i cauți pricină de ceartă, numai cel slab răspunde cu rău la rău. De cel puternic oamenii sunt atrași.

Iar acest lucru se formează cu iubire părintească, cu încurajare, cu susținere. Apărarea noastră este scutul iubirii pe care ne-o dau părinții. Acesta ne ajută și când ei nu mai sunt cu noi. Ne ajută să nu ne simțim jigniți de mărunțișurile vieții. Numai astfel înlăuntrul nostru va fi o lume luminoasă și bună.

Sursă: Pravoslavie.ru

Traducere: Nicoleta Macovei

Te-ar mai putea interesa și:

Cum poți să nu pierzi contactul cu copilul (I)
Cum poți să nu pierzi contactul cu copilul (II)
Cum poți să nu pierzi contactul cu copilul / Sfaturi pentru părinți (III)
Fragmente din România reală /3/ Copiii și fericirea părinților


Ai un comentariu despre acest articol? Adaugă-l mai jos în caseta „Lasă un răspuns”.


Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

Taguri

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole relaționate

Back to top button