valorile familiei

„Ce aștept de la școală pentru copiii mei”. O conferință profetică a lui Mircea Vulcănescu

vulcanescu

Profesor cu o impresionantă putere de a scoate la suprafață esențialul și de a urmări implicațiile cele mai subtile, cum îl caracteriza unul din studenții săi, Mircea Vulcănescu a fost un geniu enciclopedic și în aceeași măsură un profund trăitor creștin. Sfârșitul său mucenicesc și jertfelnic (s-a îmbolnăvit de tuberculoză pentru că și-a pus trupul drept așternut unui tânăr, pe cimentul jilav al celulei) a fost încununarea vieții acestui adevărat mărturisitor al lui Hristos cu cuvântul și cu fapta.

Prelegerea ce urmează, ținută înaintea absolventelor „Școalei Secundare de Fete”, chiar dacă la prima vedere învăluită în alambicarea unor părelnice desuetudini, nu este decât o analiză lucidă a neajunsurilor feluritelor sisteme moderne de învățământ (egoismul individualismului sau sterpiciunea lăuntrică a pragmatismului) și o evidențiere a adevăratei mize a educației – transmiterea „chipului adevărat al omului”, pentru făurirea din copii a unor „oameni întregi, în stare să facă față nevoilor și durerii”. (R.H.)

V-ați aștepta, poate, de la un părinte să vă spună că așteaptă ca școala să dea copiilor lui mijloacele spre a fi cât mai fericiți.

Fericirea, doamnelor și domnișoarelor, este un program pe care îl flutură înaintea neamului nostru mai ales străinii. Fericirea o făgăduiau Principatelor străinii, când voiau să le ocupe. Ipsilante își propune fericirea poporului din Principate, asuprit de mai marii lui. Kiselev își propune să ne fericească, pe noi care nu ne știm ferici singuri. Alții, mai noi, din afară, la fel. Și manifestele care se răspândesc pe ascuns același lucru îl proclamă: fericirea.

E ciudat că nici Tudor, nici Horea și nici unii din reformatorii noștri sociali nu făgăduiesc românilor fericirea. Ei făgăduiesc libertate, frăție. Scăpare de hoții și de nevoi. Nu fericire. Asta e cu totul altceva! Ceea ce cer ei e reintrarea în uman, reintrarea în măsură, reintrarea în datorie!

De aceea nu voi pretinde școalei românești să pregătească pe copii pentru fericire! Înseamnă însă oare că prin aceasta mă alătur idealului „utilitarist” și cer școlii să-mi pregătească fetele pentru o anumită îndeletnicire? Nici asta. Utilitarismul este un eudemonism căruia îi e rușine de dânsul.

Acum, să ne înțelegem: fericirea e un lucru spre care, conștient sau nu, tindem cu toții ca spre starea noastră adevărată. Spre fericire tindem toți.

Dar, români și creștini, știm că fericirea nu este din lumea asta. Asta aș voi, ca școala să facă să simtă pe copii că fericirea cea adevărată nu e cea de aici și că fericirea realizabilă aici nu e posesiunea unui maximum de existențe, ci o anumită măsură lăuntrică, un echilibru al ființei, care o ține mereu stăpână a posibilităților ei, îi evită robia lăuntrică.

„Înfrățirea idealului de educație sovietic cu cel american”

Știu că o ideologie cu care suntem acum în luptă și care nu e fără influențe piezișe asupra sistemului nostru de educație ar voi să asigure – prin școală – omului fericirea de aici, afirmând că orice altă poziție e mincinoasă și urmărește aservirea omului de către om prin „înșelăciunea speranțelor lumii viitoare”.

Totul trebuie organizat pentru viața de aici.

Unii din cei care au trecut Nistrul [adică la sovietici, n.red.] au rămas chiar impresionați de caracterul serios și practic în care învățământul altora e organizat pentru asigurarea fericirii în viața de aici.

Și un vânt prădalnic bate la încheieturile învățământului nostru de stat, în sensul prefacerii lui în învățământ exclusiv practic.

Dacă această tendință cuprinde în ea ceva just, în măsura în care un învățământ abstract, lipsit de contact cu viața, e un învățământ fără folos, tendința de a face din orice învățământ un învățământ profesional este o adâncă primejdie, contra căreia trebuie să dăm alarma.

Acei însă care, trecând Nistrul, au căutat să deslușească mai adânc chipul omului care stă sub această potrivită îndeletnicire, au rămas înfiorați de vacuitatea completă a reacției umane, de lipsa omului lăuntric, pe care scriitorii contemporani o semnalau încă de mult în formule extreme ale civilizației americane.

Nu suntem aci în alt război decât în acela pe care-l ducem de zeci de ani împotriva vedeniei acesteia a lumii, în care produsele fierăriei au statuificat pe faur.

Iar înfrățirea idealului de educație sovietic cu cel american nu este numai efectul unei trecătoare frății de arme, ci vedenia adâncă a unei idei de om golită de întreaga ei umanitate și prefăcută în robot.

Trebuie deci să distingem între învățământul „utilitarist” și învățământul de misiune.

Și, chiar dacă școala s-ar strădui în viitor să dea copiilor numai pregătire profesională, profesorii ar trebui să se crucifice pentru a depăși această orientare.

„Educația nu se poate întemeia pe fuga de durere, ci pe obligația de a-i face față”

Sunteți profesoare de învățământ teoretic, și de învățământ teoretic de femei. Scopul acestuia, chiar dacă ar fi, în ultimă analiză, să pregătească profesioniste, obiectivul lui este să plăsmuiască chipuri de femei, adică ființe umane.

Se poate ca o societate de furnici, sau de termite asexuate, să fie, din punctul de vedere al perfecției organizării, superioare alcătuirii sociale omenești, unde năzuințe rămân neîmplinite, unde omul suferă și se străduiește. (Sunt chiar savanți care spun că până la urmă o să ne mănânce furnicile, care – ele – vor moșteni pământul.)

Ceea ce trebuie însă să știm, cel puțin noi aceștia care creștem oameni, este că tocmai această nepotrivire perfectă, acest pas între ideal și înfăptuire, această posibilitate de a rata, această libertate pe care o avem în ființa noastră, reprezintă în fond ceea ce face demnitatea vieții și valoarea care-o face vrednică de trăit.

Și daca suferința și durerea sunt prețul pe care omul îl plătește pentru a-și răscumpăra chipul, educația nu poate fi întemeiata pe o asemenea fugă din fața durerii, ci, dimpotrivă, pe asumarea hotărâtă și conștientă a condițiunii noastre de oameni.

În ce măsură reușește societatea de la Răsărit să evite omului suferința și durerea – pentru care nu-l pregătește – o dovedesc faptele înseși. Nu. Condiția unei educații românești nu se poate întemeia pe fuga de durere, ci pe obligația de a-i face față.

Fiice ale unui neam, în ale cărui condiții de existență șade nestatornicia împrejurărilor – cu excepția unor scurte răstimpuri, care falsifică perspectivele adevărate –, fetele noastre trebuiesc crescute așa încât să facă față durerii. Nu în nesimțire și în neprețuirea inimii. Ci cu acea inimă de foc care topește piatra și cu acea superioară vedenie contemplativă a rostului lor transmundan, care fac pe poet să-și sfârșească alcătuirea feței lui din vis, pe care-a împodobit-o cu toate frumusețile pământului, deși e sortită strivirii prin bucatele pământului, când ajunge la suflet, prin vorbele: „Și drept suflet ți-aș fi pus / Sabia cu vârfu-n sus”.

„Vrem omul bun de ceva, adică omul de misiune”

Idealul fericirii e de obicei legat cu idealul de educație „personalist” [adică individualist, egoist, în care omul este rupt de comuniunea interpersonală, n.red.] și idealul de educație „utilitarist” cu idealul etic al misiunii.

Noi răsturnăm pozițiile.

Ci părăsind idealul „personalist”, care ar voi ca educația să facă oameni pentru sine și pentru fericirea lor și constatând că acest ideal dă în realitate monștri, inadaptabili stărilor de azi, în care societatea cheamă pe individ și tinde să-l absoarbă, și că idealul omenesc de azi e acela al omului de misiune, stăruim să însemnăm ceea ce ni se pare totuși căl deosebește pe acesta de specialist și de educația menită să-l formeze.

Deosebirea e aceasta, și asupra ei insist. Educația nouă trebuie să creeze nu specialiști, ci oameni. Oameni de nădejde, adică oameni pe care să te poți bizui la încercare, adică oameni întregi, în stare să facă față nevoilor și durerii.

Acești oameni nu trebuiesc însă crescuți pentru fericirea lor înșiși, ci să fie buni de ceva, să fie pricepuți să facă față într-o anume direcție a existenței.

Dar nu pentru ca să-și tragă din pricepere un izvor de autorealizare, ci pentru ca, oameni fiind, să-și facă, prin ea, datoria de oameni.

Firele sunt trase de capete și țesătura răsturnată.

Dincolo [în Occident, n.red.], „omul personal”, cu egoismul lui pe ghețarii înțelegerii; dincoace [în Comunism, n.red.], robotul, specialistul fără suflet, omul funcției, unealta.

Și nu vrem nici una, nici alta. Ci omul bun de ceva, adică omul de misiune, care mai întâi e om, dar care, pentru că e om, nu stă degeaba, nu caută numai de ale sale, împlinește o funcție. Funcțiune variată, care la femeie merge de la rolul intim, casnic, de mamă și soție, la cel de inspiratoare, sau de sare a pământului care pune în relief valorile create, și până la cel al unei misiuni sociale instituționalizate de funcționară, profesoară, doctoriță, artistă, scriitoare sau femeie de știință.

În acest sens, ce are de dat școala copiilor mei?

1. Să le înlesnească dezvoltarea unei minți sănătoase într-un trup sănătos;

2. Să le deprindă treptat cu problemele pe care le pune omului viața.

Deci, nu un mediu izolat, artificial, de seră, ci un mediu care să le redea, în anume limite, însăși atmosfera vieții. Au aci ce nu au în familie. Școala e un mediu în care copiii se cresc unii pe alții, își pun unii altora problemele vieții.

„Decăderea femeii din rolul de stăpână a casei în cel de roabă a stupului”

Trebuie școala să pregătească fetele pentru viața de familie ori pentru viața profesională?

Nietzsche, care nu era un prieten al femeii, a numit feminismul acesta, masculinizator, cel mai mare efort de urâțire a femeii de-a lungul timpurilor. Totuși în istoria modernă au intervenit fapte care impun oarecum femeii o asemenea profesionalizare.

Cel dintâi este numărul femeilor, care în mediile orășenești depășește pe [cel] al bărbaților. E o constatare de ordin demografic. Reacția? Femeia caută, de nevoie, lăturalnic, ce nu află în cămin.

Educația sovietică și educația americană tind către acest tip de formație feminină. Tind spre el, pentru că felul de viață socială respectivă face femeia să trăiască singură, separată de bărbat, și ca întâlnirea ei cu bărbatul să fie întâmplătoare. E aci o servitute pe care o impune femeii condiția specială a vieții de fabrică și de cetate comercială.

Cu toate că acest tip de viață feminină este înfățișat ca o dezrobire a femeii de sclavia căminului și-o egalizare a ei cu soarta bărbatului, în fond, nu e vorba decât de supunerea ei la același gen de robie ca și bărbatul, de decăderea ei din rolul de stăpână a casei în rolul de roabă a stupului, a uzinei.

În acest tip de societate, femeia nu poate vedea de copii, silită fiind să stea toată ziua-n uzină. Copiii sunt trecuți la leagăn. Masa se ia în cantine. Conviețuirea se reduce la ceasurile de odihnă și la petrecerea sărbătorilor. Uzura muncii împiedică femeia să se consacre menajului său.

Este însă inutil să protestăm. Profesionalizarea femeii, chiar dacă am socoti-o neprielnică dezvoltării femeii, este un lucru câștigat, asupra căruia nu se va reveni curând.

„Femeia să nu-și piardă feminitatea”

Ținta educației femeii intelectuale tinde către abilitarea ei într-unul din următoarele rosturi:

 

Misiunile moderne ale femeii

I. Definite în raport cu alții

A. în cămin:

1. soție

2. mamă

B. Sau, în afară:

1. inspiratoare, sau

2. sare a pământului – punând în valoare creațiile altora

C. Ori într-o activitate profesională definită:

1. funcționară

2. profesoară

3. doctoriță (arhitectă)

4. devotată misiunilor de ajutorare socială; ori

II. Creatoare, definită în raport cu sine

1. femeie de știință

2. artistă

3. scriitoare

Dacă deci este greu de prevăzut că se va putea reveni în totul la tipul de viață oriental, al femeii stăpână a casei, al femeii gospodine, soție și mamă de familie, e deci de pretins ca femeia să nu-și piardă feminitatea.

Problema aceasta – dacă educația fetelor trebuie să tindă spre profesie ori spre cămin – mi se pare depășită. Mi se pare depășită în sensul că, oricare i-ar fi soluția, ea nu alterează răspunsul pe care trebuie să-l dăm cu privire la idealul educației feminine.

Pentru că totuși problema se pune, să aruncăm o privire asupra ei. În toate cazurile, femeia trebuie formată pentru a trăi pentru altul. În idealul educativ al omului de misiune și bărbatul e sortit să trăiască pentru alții.

Există totuși o deosebire mare între bărbat și femeie, sub raportul acestei trăiri pentru altul. Normal, bărbatul muncește pentru altul pe un plan impersonal. Activitatea lui e orientată spre idei, spre abstracții, care intenționează pe alții. Femeia e orientată spre alții concret. […] Într-o viziune concretă, putem spune că omul se definește prin gândul și lucrul său, femeia prin ființele sale. Orientarea ei se îndreaptă spre alții concret. Ca soție, ca mamă, ca inspiratoare, ca mijlocitoare a circulației valorilor, femeia este îndreptată spre ființele concrete.

De aceea, profesionalizarea femeii este o deformare a ei, femeia nu se realizează în profesie decât suferind în condiția ei de femeie și, de multe ori, cu alterarea profilului ei feminin.

Femeia este orientată spre altul concret, ea se complace nu în intenționarea semenului prin opera de cultură, ci în contactul sufletesc direct, actual și intuitiv cu alții.

Ceea ce mi se pare caracteristic și vrednic de reținut pentru rezolvarea problemei noastre este constatarea acestei neautonomii funciare a femeii.

În opoziție cu idealul „personalist” [individualist] și cu idealul specializării profesionale, idealul existenței misionare reprezintă o relativă feminizare a idealului de om în genere, o deschidere a lui înspre alții, care prezintă un analog a ceea ce constituie esențialul sufletului feminin.

Misiunea esențială a școlii nu e să transmită cunoștințe, ci să transmită un anumit chip de om de la o generație la alta. Colectivitatea în slujba căreia stă școala e națiunea. Rolul școalei secundare este să pregătească formarea elitelor acestei societăți. Nu conducere politică exercită neapărat elitele, ci influențe spirituale. Cei care întrețin atmosfera de viață în jurul valorilor fac de asemeni parte din elite. Elite de categoria celor care valorifică ființele de sine în genere; deci, de categoria acelora care, într-o anumită epocă, poartă, față de semeni, chipul adevărat al omului.

 Mircea Vulcănescu – „De la Nae Ionescu la «Criterion»”

Articol publicat în numărul 69 (Octombrie 2014) al revistei Familia Ortodoxă

Sursa: Familia Ortodoxa


Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Taguri

Articole relaționate

2 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *