Adolescenta care a refuzat avortul: „I-am auzit inima bătând!”

de Beth Rahal, 3 noiembrie 2015, LiveActionNews
Provin dintr-o familie foarte bună. Părinții mei au făcut aceleași greșeli ca toți ceilalți părinți, dar au avut întotdeauna grijă să nu duc lipsă de nimic. Tata chiar a înființat un fond de studii pentru mine, pe când eu eram încă un bebeluș. Am locuit întotdeauna în cartiere bune. Am condus o mașină frumoasă și am mers la o școală bună. Acestea fiind spuse, trebuie să menționez un lucru: când am rămas însărcinată, n-am avut pe nimeni alături de mine! Însă este adevărat și faptul că, înainte de a rămâne însărcinată, am făcut anumite alegeri care m-au adus în situația de a nu avea pe nimeni lângă mine. Când am aflat că eram însărcinată, nici nu-mi venea să cred!
„Unde există voință, există și putință.”
Relația dintre mine și tatăl copilului meu a fost una dificilă de la început și a devenit din ce în ce mai dificilă pe parcurs. Dar nu-l aveam decât pe el. În cele din urmă, ne-am despărțit când eram în a șaptea lună de sarcină. Dar chiar și așa, fără slujbă, fără mașină, fără bani, știam că vreau să păstrez copilul și eram dispusă să depun tot efortul necesar acestui scop. Celor care mă întrebau cum aveam de gând să mă descurc, obișnuiam să le spun că „Unde există voință, există și putință”.

Au fost atât de multe zile în care am plâns până mi-au ieșit ochii din cap, atât de multe zile în care m-am gândit și, câteodată, chiar am spus că ar trebui (sau ar fi trebuit) să fac avortul și gata! L-am implorat pe Dumnezeu să mă ajute!
În timpul sarcinii s-a legat o prietenie foarte frumoasă între mine și Anja (liderul studenților din cadrul universității Mississippi State și activistă pro-viață). Când aveam 11 săptămâni și 6 zile de sarcină, Anja m-a dus la Centrul pentru Alegeri cu privire la Sarcină, unde am putut face o ecografie gratuită (C.A.S. este un loc extraordinar!). La acest centru am putut să-l văd pe mititelul din mine! I-am auzit inima bătând! Încercând să-mi rețin lacrimile, am izbucnit într-un râs nervos în timp ce-mi urmăream copilul țopăindu-mi în burtică. În acel moment am știut că urma să duc sarcina până la capăt cu orice preț!

„Aurul cel ai curat se obține din focul cel mai puternic.”
Cu toate astea, încă mai aveam îndoieli în fiecare zi. Am renunțat la facultate și mi-am pierdut și cele două slujbe, pe când eram în a cincea lună de sarcină. Tot nu știam cum urma să mă descurc sau cum aveam să-mi întrețin băiețelul din puțina agoniseală de care dispuneam. M-am rugat la Dumnezeu să mă îndrume să fac ceea ce era mai bine pentru fiul meu.
Acum mi-e rușine să recunosc, dar voi fi sinceră: încă mai aveam momente în care îmi doream să-mi fi avortat copilul. Însă Anja mi-a fost alături prin tot acest coșmar – mi-a fost consilier, mamă, prietenă, tată pentru copilul meu, orice am avut nevoie!. M-a iubit și mi-a iubit copilul. I-am simțit iubirea de fiecare dată când o sunam sau îi trimiteam mesaje pe telefon, strigând după ajutor.

Mamei mele i-am spus că sunt gravidă abia în a 16-a săptămână de sarcină, după ce am aflat că voi avea un băiețel. Ei bine, micuțul care creștea în mine a înfiripat o nouă și extraordinară relație între mine și mama mea. În acel moment, aveam nevoie disperată de ajutorul ei. Decizia ei de a mă lăsa să mă mut înapoi în casa părintească fix în ziua în care împlineam 18 ani, a fost o adevărată binecuvântare pentru mine! Deja eram gravidă în 8 luni. Mama a fost cea care i-a cumpărat micuțului meu Taylan primele pături, primele hăinuțe, salopete etc. A avut nevoie de mult timp, dar, în cele din urmă, mi-a acceptat sarcina și a devenit, în mod oficial, entuziasmată de faptul că urma să fie bunică pentru prima oară. Mătușa mea chiar a dat o petrecere în cinstea viitorului meu copilaș! I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru faptul că, în sfârșit, copilul meu era acceptat și iubit.
„Durerea prin care treci acum nici nu se compară cu fericirea care te așteaptă.”
Taylan a venit pe lume pe 30 iulie. Mi-a fost foarte greu. Fiecare secundă era înspăimântătoare. Totul era nou pentru mine. Exact asta este și cea mai mare teamă a mea – teama de necunoscut. Îmi amintesc de prima dată când m-a lăsat mama singură cu Taylan. Am sunat-o pe Anja. Plângeam. Dar Anja a stat de vorbă cu mine și a reușit să mă calmeze.
Acum Taylan are aproape 3 luni și îmi este mai ușor. Încă mai sunt momente în care întâmpin diverse dificultăți și provocări. Cu toate astea, viața mea fără Taylan ar fi lipsită de sens.
Am ales să împărtășesc cu voi experiența mea, pentru că nu știu prin ce trec alții, dar cunosc atât de multe femei aflate în situația mea! Fiecare dintre ele are o poveste în spate, în special mamele tinere. Unele dintre ele nu au norocul de a ieși dintr-o asemenea situație de criză înainte de a li se naște copilul. Însă, mă gândesc că, poate, povestea mea le va da acestor femei, acel strop de putere necesar pentru a ajunge cu bine la finalul zilei.
Sarcina mea m-a purtat prin unele dintre cele mai grele momente ale vieții mele, dar a avut și cel mai bun final cu putință. Acum, cu doar puțin ajutor, reușesc să am singură grijă de fiul meu, în proporție de 98%. Dar merită din plin tot efortul. Niciodată nu mi-am iubit viața mai mult ca acum!
Traducere din limba engleză: Diana Orzan