Când în pântecele unei mame se zămislește un copil, atunci în ea sunt două inimi: inima ei și inima pruncuțului pe care îl poartă. Și aceste două inimi trebuie să bată împreună, până când Domnul hotărăște ca noua ființă să vină pe lume. Din fericire, sunt mulți tineri dornici să lupte pentru fiecare inimă pe care Dumnezeu o pune în pântece, iar Alexandra Nadane, președinta Asociației „Studenți pentru viață”, este una dintre ei.
– Pe 21 martie se va desfășura, în mai multe orașe din țară, Marșul pentru Viață. Care este tema din acest an?
– Tema din acest an este „Fiecare viață este un dar”. 21 martie, ziua în care va avea loc Marșul pentru Viață, este și Ziua Internațională a Copilului cu Sindrom Down, și tocmai acest lucru vrem să-l accentuăm, că societatea – și întreaga omenire – nu are decât de câștigat dacă învață să prețuiască viața. Viața unui copil cu dizabilități, a unui copil cu Sindrom Down e la fel de importantă ca și viața unui om de știință sau a unui mare campion. A spune despre o persoană cu dizabilități sau despre un copil nenăscut diagnosticat intrauterin că nu este „viabil” înseamnă a rata șansa unui om de a-și împlini menirea pe acest pământ: există persoane cu Sindrom Down în toate domeniile vieții sociale, multe dintre ele realizând lucruri admirabile. Depinde însă de noi, ca părinți, cât de mult ne implicăm în educarea și formarea acestor copii; depinde de noi, ca oameni politici, cât de mult ne străduim să-i ajutăm la nivel de politici sociale, la nivel de educație, cât de mult încercăm să-i sprijinim și să răspundem nevoilor lor speciale.
Este nevoie ca oamenii să înțeleagă bucuria aceasta a venirii unui copil pe lume. Am avut ocazia să văd mame care, deși știau încă din timpul sarcinii că li se vor naște copii cu probleme, au ales să păstreze sarcina. Au fost cazuri în care s-au bucurat doar câteva ore de existența lor, s-au bucurat că i-au văzut, i-au botezat și după aceea au trecut la Domnul. Unii se întreabă: de ce trebuie să mă chinui cu el toată viața? De ce trebuie să-l văd cum suferă? Faptul că o mamă are ocazia să-și strângă în brațe copilul, să știe că e al ei, să-l simtă, este o mare fericire pentru ea, și nu mai contează că acel copil are o dizabilitate. Odată cineva s-a dus acasă la o femeie care avea o fiică imobilizată la pat, pe care o îngrijea de câțiva zeci de ani și se aștepta ca mama să se plângă, să spună că regretă că i-a dat viață, că nu mai are confort și alte lucruri, și chiar i-a recomandat să o abandoneze sau să o ducă la azil, dar mama aceleia a început să plângă și să spună: „Cum? Bucuria vieții mele, lumina ochilor mei! M-a ajutat atât de mult, a dat sens vieții mele… cum să o las?…”. Iată că împlinirea nu depinde de neajunsurile, dizabilitățile, problemele, serviciile grele sau oamenii dificili pe care îi avem lângă noi, ci de capacitatea noastră de a înțelege gândul pe care îl are Dumnezeu cu noi și de a realiza binele folosindu-ne de toate acestea.
O cultură a vieții
– De ce este important să participe cât mai multe persoane la acest marș?
– Din două motive. Este o vorbă care spune: „Dacă vrei să schimbi lumea, schimbă-te întâi pe tine însuți”. E dureros că trăim într-o societate impregnată puternic de cultura avortului și că purtăm pe umerii noștri 22 de milioane de avorturi. Poate că de multe ori chiar spunem asta cu convingere în public sau în cercurile de cunoscuți, dar dacă noi nu vom începe să facem ceva, nu e firesc să așteptăm ca alții să facă asta în locul nostru.
Al doilea motiv e legat de promovarea unei culturi a vieții. Să luăm în calcul faptul că atât în România, cât și în alte țări, 85% din femeile care ajung să facă avort îl fac la presiunea partenerului sau la presiunea societății – se văd date afară de la serviciu, date afară din casă, lăsate pe drumuri – și fac avort pentru că nu au nici un sprijin. În momentul în care există în jur persoane care te sprijină, lucrurile se pot schimba radical. Am avut ocazia să văd personal lucrul acesta.
În urmă cu vreo două luni mi-a trimis cineva un mesaj din Anglia, în care-mi spunea: „Am nevoie de ajutorul tău urgent, pentru că o mămică de aici a anunțat pe un grup de discuții că e însărcinată și vrea să facă avort. Prietenul ei e foarte violent, e alcoolic, și fata a zis că nu dorește pentru copilul ei un astfel de tată”. Eu i-am scris ce am știut eu și nu mă așteptam să funcționeze, pentru că era la mijloc și distanța, și un mod de comunicare nu foarte apropiat de sufletul omului. Și totuși, după trei zile am aflat că acea mămică a ales să păstreze copilul. Pe acel grup de discuții erau 20-30 de mămici militante „pentru viață”, care au început să-i povestească din experiențele lor – fie că au fost în situația respectivă și au păstrat copiii, fie au auzit de alte situații asemănătoare –, au început să posteze inclusiv fotografii cu mămici și copii, să o încurajeze, să-i spună că vor să meargă cu ea la doctor, că vor să o ajute, că vor să o învețe fel de fel de lucruri. Acest lucru a fost foarte important, pentru că femeia s-a trezit dintr-odată cu 20-30 de persoane gata să o ajute. Și asta face diferența. În momentul în care o femeie este sprijinită, decizia ei se schimbă radical față de situația în care este abandonată și nu o sprijină nimeni.
„Să nu fim nepăsători la tragediile de lângă noi!”
– Marșul pentru Viață se desfășoară în multe țări, cu o participare mai numeroasă în afară. Ce semnale ai în legătură cu modul în care se desfășoară marșul în afara țării?
– Marșul pentru Viață de acolo a și pornit. Gândiți-vă că în Washington se organizează de prin anii ’70. Prima dată au venit foarte puțini oameni; era o încercare de a protesta față de decizia Roe contra Wade prin care avortul devenea legal. În următorii ani a avut un succes mai mare și s-au implicat din ce în ce mai mulți oameni, acum ajungându-se la cifre colosale, cum ar fi 500.000 de participanți. Acolo s-a format deja o cultură a vieții. Chiar am citit undeva o situație: prietenul unei doamne care a făcut avort a regretat foarte mult acest lucru și s-a hotărât să facă ceva pentru ceilalți. S-a apucat să meargă pe la clinici, să le vorbească femeilor însărcinate, să le consilieze, fără să se gândească că mai există undeva cineva care face asta. Și cazul lui este foarte des întâlnit, sunt multe persoane care încep să facă ceva din proprie inițiativă – fie că trăiesc durerea personal, fie că-și dau seama că avortul provoacă niște traume și afectează femeia, copilul și familia. Ei bine, la nivel macro, toată implicarea acestor persoane formează un angrenaj imens, care reușește să schimbe în bine tendințele societății.
– Cine vă susține în organizarea acestui marș?
– Ne susțin oameni care înțeleg că viața este un dar, că viața trebuie promovată, oameni care înțeleg că a te implica și a-l sprijini pe celălalt este unul dintre cele mai importante lucruri. În România se fac zilnic patru sute de avorturi, și experiența ultimilor ani mi-a arătat că majoritatea sunt făcute din lipsă de informare și la presiunea celor din jur, și sunt regretate, traumele apărând mai devreme sau mai târziu cu multă putere, mai ales în viața mamei, dar și în familia ei. Așa că îi rugăm pe cât mai mulți să se implice în activitățile pentru viață, căci avem nevoie, ca societate, să nu fim nepăsători la tragediile de lângă noi.
Dintre personalitățile care se vor alătura marșului de anul acesta îi numesc pe Vlad Miriță, „Iris”, Bogdan Vlădău, Mihai Trăistariu, care vor susține un concert la sfârșitul manifestării. Actrița Ioana Picoș va prezenta spectacolul, ea fiind și purtătoarea noastră de cuvânt. Este un om extraordinar, care s-a implicat și a susținut acest eveniment și în media, și în presa internațională, și ori de câte ori i s-a cerut sprijinul. Cei de la „Iris” ne-au spus că ei își asumă acest mesaj, că susțin viața și, dacă este nevoie, vin la conferința de presă să-și afirme poziția lor pentru viață. Ne bucurăm foarte mult de acest lucru.
Practic, toți artiștii vin gratuit să cânte, pur și simplu pentru a susține această cauză. Și este un lucru foarte important, pentru că următorul pas după marș este de a se crea o mișcare la nivel de societate: să existe juriști pentru viață, să existe jurnaliști pentru viață, artiști pentru viață; adică în toate domeniile societății să fie oameni care să promoveze viața în felul lor, prin artă, prin muzică, prin teatru, prin educație, prin orice formă în care reușești să ajungi la oameni.
„Uite, eu vreau să te ajut!”
– Cum ai ajuns să te implici în astfel de activități?
– Povestea mea începe la vârsta de 16 ani, când eram voluntar într-o asociație umanitară. Într-o zi am primit un e-mail de la o tânără care mi-a spus că e însărcinată și are nevoie urgentă de ajutor, altfel este nevoită să facă avort. M-am dus cu e-mail-ul la superiorii mei, care mi-au spus că nu se implică în astfel de cazuri. Atunci am zis că nu se poate să trec peste lucrul acesta, eu o sun, nici nu știu ce să-i zic – nu i-am spus mamei, nu i-am spus nimănui! –, dar îi dau telefon, mă duc să mă întâlnesc cu ea, să încerc să o ajut.
Și m-am întâlnit cu ea. Simplul fapt că am încercat să o încurajez și să o sprijin pentru ea a fost un ajutor foarte mare – pentru că asta aștepta. A început să plângă, să-mi spună că părinții vor să o dea afară din casă, că nu sunt de acord cu prietenul pe care îl are. I-am spus: „Uite, eu vreau să te ajut. Copilul pe care îl ai e o viață și e important să mergi mai departe!”. Acest lucru este foarte important, să ajuți femeia să diferențieze dorința ei proprie în legătură cu acel copil de dorințele celorlalți, pentru că în momentul în care o femeie rămâne însărcinată, între ea și copilul ei se formează o relație de dragoste foarte profundă. Ei, peste relația asta vin presiunile celorlalți, și atunci ea e foarte bulversată. Dar dacă este cineva să o asculte, să o încurajeze, atunci lucrurile se schimbă foarte mult. Ca dovadă, cu ajutorul lui Dumnezeu, ea s-a răzgândit și a zis: „Bine, am să păstrez copilul!”.
După aceea mi-a trecut mie prin gând că, dacă ea se va duce acasă, se va lovi de aceleași probleme, adică părinții o vor presa în continuare, prietenul îi va zice că nu vrea copilul și așa mai departe. Și atunci i-am spus: „Vreau să merg cu tine acasă!”. Și m-am dus acasă, unde am stat de vorbă cu părinții ei, care au început: „N-are unde să stea, n-are ce mânca, n-are un salariu, n-are aia, n-are ailaltă”. Și atunci m-am așezat și am spus: „Ok, hai să facem o listă!”. Și am făcut cu ei o listă cu toate lucrurile de care aveau nevoie și le-am spus că o să-i ajut. Habar nu am cum m-au crezut, dar m-au crezut – a ajutat Dumnezeu în momentul acela. Eu le-am spus că o să-i ajut, iar ei au zis că o să păstreze copilul.
M-am dus acasă și am scris pe blog povestea lor, am pus o listă cu lucrurile de care au nevoie și cu numărul meu de telefon. De a doua zi au început să sune oamenii – deși nu era un blog prea era citit, nu știu cum s-a întâmplat – unul că o duce la medic, unul că-i plătește analizele, alții că-i dau niște alimente… Oamenii au decis să se implice. Faptul că, până la urmă, în câțiva ani, ea s-a căsătorit (acum au trei copii) a fost o schimbare extraordinară, și mi-am dat seama că ceva mai frumos și mai extraordinar de atât – să fii voluntar – nu se poate! Ai ocazia să te implici în salvarea unor vieți. Și atunci m-am apucat să scriu despre lucrurile acestea pe blog.
Până într-o zi. Tocmai publicasem un material, și mă trezesc cu câteva zeci de comentarii de la adolescente din diverse colțuri ale țării, care aveau povești cam asemănătoare, deși nu se cunoșteau între ele: „Bună, mă cheamă X, am nu-știu-câți ani, sunt din orașul Y, am rămas însărcinată, părinții mă dau afară din casă, prietenul mă pune să aleg” – sunt foarte dese situațiile acestea! –, „trebuie să fac avort, că nu am altă soluție. Dacă puteți să mă ajutați…”. Când vezi douăzeci de astfel de comentarii, îți dai seama că nu e suficient să scrii un articol ca să ajuți. Atunci am zis: e musai să înființăm o organizație! M-am uitat ce se întâmplă în străinătate, am văzut că există o rețea de asociații „Studenți pentru Viață”, am căutat două prietene și ne-am apucat să înființăm asociația. Asta s-a întâmplat în 2013. De atunci am început să consiliem și să ajutăm tinere și adolescente în criză de sarcină, am început să dezvoltăm proiecte dedicate tinerilor și studenților, proiecte de educație pentru familie, am început să ne implicăm în acțiuni publice – cum este Marșul pentru Viață.
„Omul se poate schimba într-o secundă”
– Ce dă încredere unei femei însărcinate care nu are susținere din partea familiei să păstreze sarcina?
– În momentul în care am ocazia să stau de vorbă cu o femeie însărcinată și vede dintr-o dată că cele mai mari griji ale ei – problemele materiale, adăpostul, ajutorul pe parcursul sarcinii – sunt rezolvate, se luminează cu totul la față, devine alt om și capătă încredere în ea. Este extraordinar să vezi cum se poate schimba omul într-o secundă, ceea ce demonstrează încă o dată foarte clar că nu „dreptul femeii” e problema, ci faptul că este lipsită de sprijin din partea celor din jur.
Este foarte important de adăugat că mai ales la tinere și adolescente sunt întâlnite situațiile în care prietenii lor nu-și asumă responsabilitatea, punându-le să aleagă între ei și copil, și multe dintre ele fac acest compromis, să facă avort ca relația să meargă mai departe. Ei bine, ele trebuie să știe foarte clar că 70-80% dintre cuplurile care au făcut un avort se despart în decurs de un an, un an și jumătate. De ce? Între mama însărcinată și copil se formează o relație de dragoste foarte profundă. În momentul în care mama face avort, ea devine incapabilă să mai iubească și, conștient sau inconștient, ajunge să-l considere pe tată vinovat de ce s-a întâmplat, nu-l mai poate iubi și se destramă relația.
În schimb, există și reversul. Am avut situații extraordinare. Am primit odată un telefon de la o tânără din Suceava, însărcinată în șapte luni, care mi-a spus că nu a făcut avort, că nu era bine, și ne-a sunat pentru că avea nevoie de ajutor. Părinții ei erau din alt oraș, nu știau că ea e însărcinată, șeful ei a vrut să o concedieze când a primit vestea – era o situație foarte complicată. Și, într-o zi, m-a sunat și mi-a spus: „Alexandra, trebuie să mă ajuți urgent, pentru că tata o să vină în vizită, nu știe nimic și s-ar putea să fie agresiv! Ce mă fac?”. Părinții ei nu știau că e însărcinată și prietenul ei o părăsise pentru că nu făcuse avort. Am încercat eu să găsesc diferite soluții, dar nu s-a putut. Până la urmă, a rămas acasă și s-au aranjat lucrurile în așa fel încât, în loc să vină tatăl, a venit mama, care, atunci când a aflat, a ales să o sprijine, nu să o certe. A născut, mama ei a rămas cu ea până a născut – mai era foarte puțin timp – și, după ce a născut, s-a dus acasă, a avut grijă de copil o scurtă perioadă. Prietenul ei s-a întors și i-a spus: „Dacă tu ai avut curajul să păstrezi copilul și eu nu te-am sprijinit, vreau acum să fiu alături de tine toată viața”. Și a cerut-o în căsătorie.
Întotdeauna, în momentul în care o femeie alege să păstreze copilul, în momentul în care alege să facă binele, nu se poate să nu se rezolve cumva, să nu se găsească soluții la toate celelalte probleme. În mai toate cazurile se găsesc soluții. În schimb, dacă face un avort și sacrifică viața copilului pentru confortul ei, pentru faptul că i se pare că altfel n-o să aibă un viitor, că-i strică cariera și așa mai departe, lucrurile nu merg bine, pentru că emoțional e foarte afectată și nu-și mai găsește liniștea. Știți foarte bine că o mulțime de femei care au o vârstă, au o carieră, au o viață materială nu mai pot avea copii, pentru că nu i-au avut când trebuie și regretă foarte mult acest lucru.
„Mamă, îți mulțumesc că m-ai născut!”
– Ce te bucură cel mai mult după ce se termină marșul?
– Mă bucură cel mai mult că s-a întâmplat, că au venit oameni. Cred că cel mai important este faptul că mesajul ajunge la oameni și schimbă vieți fără ca noi să ne dăm seama. Să vă mai spun un caz. Într-un oraș, cred că în Cluj, o asociație s-a hotărât ca de 1 Martie să ofere mamelor flori pe stradă, cu o etichetă pe care scria: „Mamă, îți mulțumesc că m-ai născut!”. Practic, era o formă de a prețui mama, dar și binecuvântarea de a da naștere unui copil. Și s-a întâmplat ca una dintre flori să ajungă chiar la o femeie care se ducea să facă avort, și ea nu s-a mai dus. După vreo doi ani, când a crescut copilul, această femeie s-a întors și i-a mulțumit persoanei care îi dăruise floarea.
Deci sunt momente când faci un gest mic și nici nu ai de unde să știi ce se întâmplă mai departe. De aceea, este foarte important pentru mine să văd că oamenii se mișcă și sunt deciși să facă ceva.
Material realizat de Raluca Tănăseanu
Preluare de pe Familia Ortodoxă
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
