Heath White este un bărbat „perfect” care caută perfecțiunea în tot ceea ce face. La școală, în sport, în serviciul de ofițer FBI. Primul copil, Peeper, născută în 2005, era, bineînțeles, perfectă.
Viața „perfectă” a durat până când, în 2006, a aflat că al doilea copil al lui, cu care era atunci însărcinată soția, are Sindromul Down.
La început a fost cuprins cu totul de patima slavei deșarte: ce vor spune alții despre mine și despre copilul meu. A căutat cu orice chip să o determine pe soție să avorteze. Deși Jennifer îl iubea mai mult decât orice și îi era teamă că o să o părăsească, ea nu a fost de acord cu luarea vieții fetiței.
La naștere, a spus că nu se vede ca are Sindromul Down. Soțul i-a răspuns că minte și au urmat câteva luni în care pentru el fetița nu exista.
Peste câteva luni însă, Paisley l-a făcut pe tatăl ei să se schimbe. Față de ea, dar și față de ideea de perfecțiune și succes.
A înțeles că Paisley este fetița lui, că este un om și că, în felul ei, este perfectă.
A început să alerge cu Paisley la curse și la maratoane. De acum, nu numai că o iubea, dar dorea să se și laude cu ea!
A reușit să își depășească și rușinea de a o respinge de la început, mărturisind acest lucru într-o scrisoare către Paisley. Ca și cum ar fi știut despre puterea spovedaniei, și-a dat seama ca este mai bine să nu lase niciun „secret murdar” în conștiința sa.
Acum Heath și Jennifer au patru copii. Dar cel de-al doilea, Paisley, l-a făcut pe tatăl ei să înțeleagă că tot ce făcuse în viață a fost departe de perfecțiune. Heath White spune acum că singurul lucru perfect pe care a putut să-l facă a fost dragostea sa pentru Paisley. Și dacă la început era îngrozit de gândul că va trebui să aibă grijă de ea, acum se teme că nu va trăi suficient.
Redăm în continuare transcrierea integrală a emisiunii „E:60” de la postul de televiziune american ESPN difuzată pe 1 octombrie 2012.
Heath White: Mă trezesc în fiecare dimineață și primul lucru pe care îl fac este să alerg. Acesta este timpul meu personal.
(Narator:) După ore întregi de alergat, după nenumărate maratoane, după kilometri nenumărați, mereu se întoarce la scrisoare.
Dragă Paisley, am vrut să-mi iau un moment ca să-ți spun despre tulburarea emoțională prin care m-ai făcut să trec în ultimii doi ani. M-am temut că într-o zi vei afla cât de fricos și de egoist am fost și cu cât m-am gândit mai mult la asta cu atât am devenit mai hotărât să-ți spun adevărul.
(Narator:) Scrisoarea este o mărturisire adresată unei persoane care n-a citit-o niciodată. Persoana de care a vrut să fugă și către care fuge acum.
Jeniffer White (soția): El voia să fie perfect și voia să se asigure că nimic din ceea ce făcea nu-i va sta în cale. Asta nu era ceea ce plănuise să fie, asta nu era familia pe care plănuise să o aibă. NU MAI ERA TOTUL PERFECT, ȘI ASTA NU ERA BINE.
(Narator:) Crescut în estul Texasului, Heath White, știa un singur lucru: succesul. Era un sportiv remarcabil și un elev de top, absolvind liceul printre primii trei elevi din clasa lui. A câștigat o bursă la North Western State, în centrul statului Luouisiana. Acolo a început să alerge și să reușească în aproape tot ce își propunea.
Reporter: Ce note aveai?
Heath White: Note maxime. După ce am absolvit liceul am intrat la facultatea de drept pentru un semestru și am fost acceptat într-un program de antrenament al piloților la Forțele Aeriene USA. Am crescut privind filmul TopGun. Vroiam să fiu Maverick(un personaj din TopGun).
(Narator:) Nu știa ce anume, dar simțea că avea ceva deosebit de împlinit în viața lui.
Absolvind primul din clasa lui de piloți, White a sărbătorit evenimentul în stilul său unic, cerând-o în căsătorie pe fata pe care o știa din școala generală.
Heath White: La sfârșitul festivității de absolvire toți colegii mei s-au adunat în jurul lui Jeniffer, eu am îngenunchiat în fața ei în timp ce toți au strigat: “Vrei să te căsătorești cu mine?”
Jeniffer White: După ce am zis “da”, o doamnă s-a apropiat de mine și m-a întrebat: Până la urmă pe care l-ai ales? „Pe cel cu inelul”, i-am zis.
(Narator:) Heath și Jeniffer s-au căsătorit pe 7 aprilie 2000. După 4 ani de căsătorie cei doi așteptau primul lor copil.
Reporter: Cum urma să fie copilul, în mintea lui?
Heath White: Perfect! Ca el! Copiii noștri urmau să fie deștepți, pentru că amândoi suntem absolvenți de facultate. Urmau să fie perfecți.
(Narator:) Pepper White s-a născut în mai 2005. Era o fetiță sănătoasă. Un an mai târziu soții White așteptau din nou un copil.
Jeniffer White: Voiam să facem un frățior pentru Pepper. Testele prenatale au arătat că acest copil urma să aibă Sindromul Down, o boală provocată de un cromozom în plus, care întârzie și limitează modul în care un copil se dezvoltă, atât fizic cât și mental.
Reporter: Care era frica ta cea mai mare?
Jeniffer White:Că mă va părăsi, că pur și simplu va fugi. Și cel mai rău era că știam că el îmi va cere să avortez, deoarece cunoșteam faptul că principiile lui în legătură cu avortul nu sunt atât de puternice ca ale mele.
Heath White: Am făcut tot ce mi-a stat în putință s-o forțez să facă un avort.
Reporter: Ce i-ai spus?
Heath White: Principala mea grijă era în legătură cu ce va crede lumea despre mine: ca bărbat, ca pilot, ca ofițer în Forțele Aeriene. Ce slăbiciune din mine a provocat acest lucru? Nu a avut un comportament urât, obraznic sau abuziv. Pur și simplu era absent emoțional.
Heath White: Sunt superior din punct de vedere genetic. Sunt un câștigător cu sânge de campion. Să afli că vei avea un copil cu Sindromul Down e ca și cum ai muri. Așa mă simțeam eu. Simțeam ca și cum aș fi primit un copil defect. Aveam permanent în minte întrebarea: DE CE EU?
Jeniffer White: Îl iubesc pe bărbatul acesta mai mult decât propria mea viață, deci a trebuit să mă gândesc ce ar fi dacă aș scăpa de fetiță. Și îmi aduc aminte că o voce slabă din interior îmi spunea că nici nu se pune problema. Nu se va întâmpla așa ceva. Eu am luptat cu aceste gânduri aproape o oră. El a luptat luni în șir.
Heath White: Ei i-a fost imposibil să facă avortul.
(Narator:) Paisley White s-a născut pe 16 martie 2007.
Heath White: Îmi aduc aminte de ziua în care s-a născut și parcă o aud pe mama ei cum îmi zicea că fetița nu arată de parcă ar avea Sindromul Down. Și i-am spus că minte, pentru că se vedea clar că are Sindromul Down.
Jeniffer White: M-am simțit de parcă am pierdut un copil, chiar dacă copilul era chiar în fața mea. Și cred că după ce am început s-o alăptez mi-am zis că e perfectă, vom fi bine cu toții. Pentru Heath, care în perioada aceea încetase să mai alerge în competiții, acceptarea a durat câteva luni.
Heath White: Momentul decisiv a fost când am pus-o jos și am gâdilat-o iar ea a început să râdă și să încerce să mă îndepărteze. Și râsul ei, zâmbetul și faptul că interacționa cu mine m-au făcut să înțeleg că este la fel ca orice alt copil. Este copilul meu.
Reporter: Ce simți când îți aduci aminte de acel moment?
Heath White: Fericire. Pentru că în acel moment Paisley a reușit să mă schimbe.
(Narator:) Schimbarea a venit parțial printr-o idee, un mod de a se arăta lumii și de a-și găsi un loc lângă ea.
Jeniffer White: Heath a început să alerge din nou, de data asta împingând-o pe Paisley.
Reporter: De ce ai vrut să faci asta?
Heath White: Ca să vadă lumea că sunt mândru de ea. Nimeni nu știa cum m-am simțit înainte de a se naște. Iar dacă voi reuși să împiedic măcar o familie sau o persoană să trăiască cu sentimentul de vinovăție și să nu facă greșeală pe care era cât pe ce s-o fac eu, va merita prețul plătit de Paisley mai târziu, în viață, când va afla adevăratele mele sentimente.
(Narator:) Pe 2 martie 2008, înainte ca Paisley să împlinească un an, au alergat la primul lor maraton în Little Rock.
Heath White: Îmi aduc aminte când am fixat-o în cărucior. Era atât de mică și am învelit-o bine, și o zdruncinam când alergam cu ea.
Jeniffer White: Cred că eram la 100 de metri de linia de sosire și Heath ne-a văzut și s-a oprit și noi l-am întrebat: ce faci? Și el a zis: o s-o iau în brațe până la linia de sosire.
Heath White: Eram doar eu și cu ea. Nimic nu mai stătea între noi. Uitându-mă la pozele din acea zi îmi dau seama că este o amintire frumoasă.
Reporter: Uită-te la medalia ta. Ați făcut o treabă bună.
(Narator:) Acea linie de sosire era doar punctul de plecare pentru ce-a urmat. Heath a continuat să alerge împreună cu fata lui, dar a vrut să arate lumii cât de mândru este de ea printr-un alt mod. De această dată printr-un mod permanent.
Heath White: Primul lucru pe care îl vede cineva când se uită la Paisley este Sindromul Down, și vreau ca acest lucru să-l vadă și când se uită la mine.
(Narator:) În următorii 4 ani, în timpul liber de după jobul lui ca agent la FBI, Heath a alergat la tot mai multe curse împreună cu Paisley. 5 curse, 10 curse, încă 9 maratoane, inclusiv o cursă în orașul său natal Wascon din Texas, în fața familiei lui care aștepta la linia de sosire.
Reporter: Cum v-ați descurcat?
Heath White: Am câștigat. În acea zi ea era numărul 1.
Jeniffer White: Până atunci nu câștigaseră niciun loc întâi.
Ai câștigat medalia asta cu tati? Dar asta? Dar aceea? Uită-te și la astea.
(Narator:) Cu toate acestea, nicio medalie și nicio distanță nu puteau să șteargă îngrijorările unui tată pentru fata lui.
Reporter: Care e teama ta cea mai mare?
Heath White: Mă tem că cineva îi va spune într-o zi “retardată”. Cineva poate va folosi acest cuvânt în prezența ei, pentru că e diferită… iar va trebui să-i explic cum stau lucrurile cu societatea și s-o ajut să-și reconstruiască stima de sine spunându-i cât de mult o iubesc.
(Narator:) Acesta e unul din motivele pentru care, în toiul atâtor curse și maratoane, după ce Paisley a împlinit 18 luni, Heath s-a așezat la birou și a început să scrie scrisoarea adresată fetei lui:
Voiam ca oamenii să știe cât de multe m-ai învățat, cât de mult te iubesc.
Heath White: Acesta a fost modul meu de a mă căi. Dacă n-aș fi scris scrisoarea, ea n-ar fi știut cum m-am simțit înainte se nască. Putea fi secretul meu rușinos pe care l-aș fi dus toată viața. Dar nu vroiam să mai fie un secret, vroiam ca ea să știe că reprezintă totul pentru mine.
(Narator:) Heath și Jeniffer au mai adus pe lume al treilea copil, în 2010. O altă fetiță, pe nume Tex. Și acum îl așteaptă pe al patrulea, tot o fetiță, care urmează să se nască în octombrie anul acesta.
Reporter: Arăți ca un eschimos.
(Narator:) Pe 4 martie anul acesta, la 38 de ani, Heath White se pregătea s-o împingă pe Paisley, acum în vârstă de 5 ani, pentru ultima oară. Această ultimă cursă urma să aibă un obiectiv mai adânc: de a alerga împreună 321 de mile, un număr cu o semnificație profundă. Numărul 321 este semnificativ pentru că Sindromul Down este a treia replică a celui de-al 21-lea cromozom. Atingând acest număr la ultima cursă, ea va rămâne în amintire pentru toată viața.
Reporter: De ce să te oprești acum?
Heath White: Motivul e dincolo de Paisley. Ea se poate juca, poate merge mai departe fără ca eu s-o împing de la spate.
Jeniffer White: La început Heath a spus că nu vrea să aibă grijă de cineva pentru tot restul vieții lui. Acum când se gândește la asta spune că s-ar putea să nu poată ajunge să aibă grijă de ea pentru tot restul vieții ei.
Reporter: Cum descrii momentul în care ai trecut linia de sosire?
Heath White: A fost un moment greu, de-abia mi-am recăpătat răsuflarea. Nu știu știu dacă a fost epuizare fizică, dar eram destul de emoționat, știind că va fi ultima oară când alergam împreună. Tot ce am făcut, tot ce am încercat să realizez nu a fost perfect. Dar dragostea mea pentru Paisley este perfectă. Voi fi mereu acolo ca să mă asigur că trece de linia de sosire.
Înainte ca tu să te naști, eram îngrijorat numai de modul în care dizabilitatea ta va afecta imaginea mea. Nu există pe lume o oglindă mai bună decât tine. Tu ești lumina și întunericul meu și este un privilegiu să-ți fiu tată. Te voi iubi întotdeauna!
Tati
*
Din comentariile primite de la telespectatorii americani:
Anne Gross Beal: Ce ciudat că oamenii își doresc copii „perfecți”, am fost și eu pentru scurt timp însărcinată la 46 de ani (dar am pierdut sarcina) și am refuzat testarea pre-natală, fiindcă ceilalți copii ai mei erau deja adolescenți și știam că nu exista nicio analiză care putea să depisteze în avans accesele de nesupunere capricioasă, episoadele de udare a patului în somn, urcatul pe acoperiș, săritul pe fereastră de la etajul doi, condusul cu 140 la oră în zonă unde e limită de viteză 40 zone, mersul fără ulei de motor cale de 25 de kilometri, corijența la mate sau fizică, pierderea unei geci nou-nouțe care a costat peste 100 de dolari sau caca pe trotuar după ce ieșim de la biserică. Nu există teste prenatale care să ne poată scuti și de aceste disconforturi, așa că de ce să ne mai agităm? Niciun copil nu-i perfect! Obișnuiți-vă cu asta.
Christine Temple: Fiica mea de 4 ani are SD. Tatăl ei a vrut să mă facă să o dau spre adopție, iar medicii mi-au oferit avortul ca unică soluție și niciun fel de consiliere pentru alte opțiuni. M-am hotărât să las sarcina și să sper că o să fe bine. când s-a născut, m-am simțit pe loc legată de ea și, când am luat-o în brațe prima dată, am fost uimită cât de scumpă era. Da, astfel de copii vin cu unele probleme, dar frumusețea de a o avea în viața noastră le depășește cu mult. Cred că m-a făcut să devin o persoană mult mai bună, mai empatică. Puteți vedea scumpetea mea, pe care mă bucur mult că am păstrat-o, la facebook.com/angelina.temple
Charoline Chambers: Fratele meu s-a născut în 1962 cu Sindrom Down. Nu pot să vă spun în câte feluri ne-a schimbat în mod minunat viața! Viața lui a fost un dar incredibil de la Dumnezeu atât pentru noi, familia sa, cât și pentru toți cei cu care intră în legătură. A plecat la ceruri la 48 de ani și, în timp ce ne-am adunat să îl petrecem pe ultimul drum, a devenit evident că personalitatea lui plină de iubire necondiționată, pusă pe șotii, grațioasă și caldă ne-a influențat și ne-a schimbat pe toți. Am devenit cu toții mult mai buni numai prin faptul că l-am cunoscut. Cred că cei care se nasc cu SD au o inimă curată, sunt daruri direct din inima lui Dumnezeu! Sunt total de acord că acești copii ne pot învăța că viața este cu adevărat perfectă doar atunci când ne primim unii pe ceilalți cu brațele deschise!
Anonima: Slavă Domnului pentru mama aceea. Soțul meu și prima lui soție au aflat că urma să aibă un copil cu sidnrom down (sic). El vorbise cu alt bărbat, care trecuse prin aceeași problemă. Acesta i-a spus soțului meu că avortarea propriului său copil cu SD a fost cea mai bună alegere. Din nefericire, și soțul meu, împreună cu soția de atunci, au decis să facă la fel. După 4 luni de sarcină, fosta a născut forțat un băiețel mort care avea SD, era minuscul, dar în rest perfect.
De atunci, pe soțul meu îl urmărește regretul că și-a omorât propriul fiu fiindcă nu era „perfect” sau mai bine zis nu se potrivea cu imaginea noastră despre cum ar trebui să fie un copil. Mi-aș fi dorit ca o astfel de poveste să apară la vremea aceea, când au fost nevoiți să ia o decizie, dar e bine și acum, deoarece li se poate arăta și altor părinți că, acolo unde e bucurie, întotdeauna e și perfecțiune. Chiar cred că povestea acestui bărbat va salva vieți.
Kelly Ann McDonnell Justus: Fiica mea și-a avortat al treilea copil. Soțul ei nu s-a putut apoi împăca cu gândul că și-a ucis propriul fiu. Fiica mea a fost sedată, dar el a văzut totul. Ne-a fost foarte greu tuturor. Mie îmi place să cred că a fost o fetiță. Luna aceasta ar fi împlinit trei ani. Am fost mult timp sfâșiată, dar acum mi-am mai revenit.
Surse: LifeNews.com, ESPN
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.
