Despre Marius Iordachioaia am mai vorbit, chiar dacă în treacăt. I-am mai citat din poeme chiar în rubrica de față, fiind printre puținii (dacă nu chiar singurul) care am menționat acest poet într-un cotidian. Era și greu să fie remarcat de cineva. Nu publică prin reviste literare de profil, nu caută notorietatea prin cenacluri și concursuri, iar volumul de poeme publicat nu de mult (mai degrabă fiind „somat”, decât dorind acest lucru) nu a beneficiat nici de o promovare pe măsură, nici de atenția criticilor (este vorba de „Jurnal de tresăriri”, Editura Theosis, Oradea, 2011). Asta pentru că Marius Iordachioaia nu caută (și nu-și asumă) gingașul și nobilul statut de poet. Nu scrie poezie de dragul poeziei și nici ca să uimească prin măiestria cu care croșetează, din firul cuvintelor, nemuritoare metafore. Marius Iordachioaia își dorește să vorbească celor din jur (dar mai cu seamă tinerilor) despre Hristos: Mântuitorul, Vindecătorul, Iubitorul nostru Stăpân. Nu-și propune a exulta virtuțile creștinismului și fecundele întâlniri ale culturii cu Scriptura. El vine să le facă celor de azi (de pe stradă, din școală, de aiurea) un pic de cunoștință cu cel pe care-L numește cu duioșie ca fiind „Prietenul păcătoșilor”…
La început a fost un blog, „oameni și demoni”. L-am descoperit întâmplător, dorind să dau de urma unei poezii, „Metanie”, care îmi sfredelise, delicat și contrariant, inima. La vremea aceea nu era nici un detaliu despre autorul poeziilor găzduite acolo. Apoi, mi-a ascultat Domnul rugăciunea și am ajuns să aflu cine e și să-l cunosc pe Marius Iordachioaia – un om în floarea vârstei din Piatră Neamț și, mai ales, de pe la Pângărați, mănăstirea în care își pleacă des genunchii sub epitrahilul duhovnicului său. Și l-am adus apoi în Iași, chiar la Serile Tălpalari pe care le-am reluat acum două zile (dar care vor continua, săptămânal, în fiecare marți, de la orele 18.00). A ieșit pentru prima dată la o astfel de, să-i zicem, „conferință„, dar a țintuit publicul vreme de aproape patru ore, cum n-a mai reușit nici un invitat în cei mai bine de trei ani de când ne adunăm în această biserică aflată sub ocrotirea Maicii Domnului. A vorbit despre cum s-a reapucat de scris poezie (debutase, cu multă vreme în urmă, dar a renunțat să fie „poet”), anume din dorința de a le vorbi tinerilor unui liceu despre Dumnezeu, într-o formă cât mai concisă și cu mesaj cât mai consistent, ținând cont de faptul că unii nu mai au răbdare să citească, adesea, nici măcar o pagină A4. Imprima câte un poem, iar un prieten al său, profesor de romana în liceu, le împărțea elevilor. Poemele erau (și sunt) publicate și pe blogul numit – deloc întâmplător – „oameni și demoni”, pentru că mulți dintre elevi erau adepți ai satanismului (sau fascinați de tot ce revarsa în lume puterile întunericului). Poemele sunau precum acesta: „Pe stradă/ oameni și demoni/ printre frunzele moarte/ ce cad frame by frame/ trec/ continuu/ unii prin alții…/ /dacă strigi un om/ vine un demon/ dacă spui: „mamăăă, ce de draci…!”/ vine ambulanța/ /dacă întinzi o mână/ rămâi fără inimă/ /dacă vrei să iubești/ intră toamna în tine …/ /așa că stai la ferestra și plângi/ și-ți scrii strigătul pe geamul aburit/ așteptând ca cei care/ se simt împovărați și osteniți/ de ei înșiși/ să se oprească o clipă în fața bisericii / și să-l vadă/ /și/ lăsându-i afară/ pe demonii care nu-i pot urma aici/ să intre și ei/ în acest han/ de la marginea/ nopții” (Hanul de la marginea nopții).
Unii elevi, captați de cuvintele poeziei, își deschideau sufletul către acel profesor sau către autor și, după dialoguri în care își făceau curaj să vorbească despre probleme specifice vârstei, ajungeau în Biserică, fiind primiți cu brațele deschise de către un părinte duhovnic atent și delicat cu rănile fiecărui fiu risipitor în parte. Așa se face că Marius Iordachioaia, venind cu teme care interesează cu adevărat pe tineri, a devenit, oarecum neprogramat, un fel de nou David care psalmodiază, dacă e nevoie, chiar și în limba băieților de cartier: „Fericit băiatul care n-a umblat/ în sfatul băieților de la bloc,/ care în calea vecinilor vicioși n-a stat/ și n-a șezut în spălătoria de la ultimul etaj/ ca să învețe să fie „om mare”/ din revistele pentru adulți/ sticla de vodcă și/ chiștocul trecut din mână în mână,/ care/ nu și-a descoperit corpul înainte/ de a-și vedea sufletul,/ /ci în cofetăria Domnului și-a petrecut copilăria/ acolo unde se dă gratis Prăjitura/ care îndulcește inima/ /și o face atât de mare încât/ /în lăuntrul ei e destul loc/ /să te poți juca cu Dumnezeu/ o veșnicie…” (Psaltirea urbană – Fericit băiatul). După cum a mărturisit și la Serile Talpalari, Marius nu s-ar fi apucat de scris poezie creștină dacă ar fi găsit, în literatura consacrată, acele versuri care să țintească direct în inima preocupărilor și frământărilor tinerilor de azi. Dar, deși valoroasă, poezia creștină are și „defectul” de a fi contextuală, de a avea o adresabilitate mulată după experiența de viață și epoca în care respectivul autor a trăit. Și e firesc să fie așa. Așa încât, putem spune că este printre puținii autorii care scrie „de nevoie”, pentru că nu a găsit la alții cuvintele potrivite spre a pescui, din marea agitată a lumii, tinere suflete care se zbat, deși în apă, precum peștele pe uscat (ca să folosim metaforă unui alt poet nemțean, preotul Dorin Ploscaru).
Viața noastră – o crimă perfectă?
Spuneam că nu am cunoștință de reacții ale criticilor de specialitate la publicarea poemelor lui Marius Iordachioaia. A existat, totuși, una, neconsemnată în scris, a unei astfel de somități care, mai ales după ce a lecturat poezia „După avort”, a exclamat: „În sfârșit un poet care scrie din viață; cei mai mulți scriu doar din cărți”. Iată poemul cu pricină: „erau doi pe o bancă tăcuți și fumau/ simțeau nevoia să se învăluie-n fum/ erau două absențe care creșteau/ și când genunchii li se-atingeau/ din inimi cădeau fire albe de scrum…/ apoi… el a desfăcut o sticlă de vin/ ea… a început să plângă încetișor/ fiecare se îmbată cu ce mai putea/ n-ajung țigările pentr-un omor/ „totuși acolo cineva se zbătea… se zbătea!”/ și o rană cosmică între ei se mărea/ înlocuind deodată citadinul decor/ /cu un loc strâmt întunecos și hain/ un pântec de fiară unde ei se iubeau/ cu mâinile pătimaș apucând și rupând/ cu gurile flămânde mușcând și sfărmând/ mădularele fragede… ale unui… străin…/ …… /pe-o bancă doi tineri fumează și stau/ cu ochii-n pământ suspină și beau/ locul se umple de ură și chin/ și plină cu strigăte e sticlă de vin…/ /odată, pe-o bancă, doi tineri erau…” (după avort).
Astfel de imagini dramatice, precum cea de mai sus, sunt doar aspectul „de șoc” – întru trezirea cititorului la Viață – a poeziei lui Marius Iordachioaia. Există, în același timp, o componentă luminoasă, o dulce povestire a întâlnirii cu Hristos-Domnul în intimitatea rugăciunii sau în comuniunea euharistică: „e dimineață și/ ca-n orice duminică/ se aude clopotul/ de la cantină/ săracilor cu duhul…/ /sfioși aproape temători se strâng/ sub ploaia de priviri disprețuitoare ale lumii/ toți nebunii nătângii copiii întârziați care mai cred/ /că după o săptămână Dumnezeu /se simte tare singur și/ e cu siguranță/ foarte-nsetat și flămând…/ /se-așează la masă și-ncep/ să-și povestească plângând necazurile lor/ și-apoi oftând adânc să guste/ o bucată de pâine stropită/ cu-n păhăruț de vin…/ /și pentru că e/ atât de greu să fii Dumnezeu/ și-atât de obositor/ să fii om/ /seara/ când fiecare trebuie/ să se întoarcă la ale lui/ /Dumnezeu pleacă/ cu trupurile oamenilor/ /și oamenii/ cu trupul Lui…” (Prietenii). Dacă îl zgâlțâna pe omul rătăcit în propria-i viață, care se îmbraca zilnic cu „trup de țărână tot mai grea și amară”, e spre a-i trezi acestuia foamea și setea de Hristos. Poetul (ca să-l numesc așa cum nu-i place să fie numit) devine astfel un soi de ghid care, cu abilități de detectiv, îl ajută pe cel rănit să-și descopere agresorul și să acccepte ambulanta spovadei ce poartă spre Potirul vindecător. Sau, altfel spus, să constate, precum el însuși a constatat pe propria-i piele, că „fără Hristos,/ viața fiecăruia dintre noi/ e o crimă perfectă”.
Autor: Pr. Constantin Sturzu
Sursă: Ziarul de Iași
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.
