„Familia înseamnă să te laşi pe tine şi plăcerile tale la o parte. Şi asta nu e uşor.” – interviu cu Andreea Giurgea, psiholog şi mamă a şase copii

andreeag3

Andreea Giurgea are 42 de ani şi este căsătorită cu Eugen Giurgea din 1993. Au împreună 6 copii. Andreea a terminat Facultatea de Jurnalism a Universităţii Bucureşti în 1997 şi Facultatea de Psihologie a Universităţii Ovidius în 2006. În prezent lucrează în Constanţa ca psihoterapeut. Eugen este navigator, şef mecanic.

Redacţia Ştiri pentru viaţă vă prezintă mai jos un interviu realizat cu soţii Andreea şi Eugen Giurgea.

1. De câţi ani sunteţi căsătoriţi?

      Andreea G.: Din 1993

2. Ce v-a determinat să aveţi această opţiune de viaţă? Aţi crescut în familii cu mulţi copii?

   Andreea G: Suntem amândoi din familii cu 2 copii. Tatăl meu însă a avut patru fraţi şi surori şi eu am fost impresionată de copil de felul în care s-au ajutat unul pe altul de-a lungul vieţii. Am dorit să le ofer această şansă şi copiilor mei – ca după ce noi nu vom mai fi să se aibă unul pe altul. Şi să fie mai mulţi! Evident că nu noi am avut ultimul cuvânt: omul propune şi Dumnezeu dispune.

3. Cum v-aţi descurcat cu cariera şi copii? Aţi fost ajutaţi? Bunicii s-au implicat în viaţa familiei extinse?

    A.G: Păi, cred că până la urmă a ieşit ceva. Ne-am adaptat. Eu am terminat întâi Facultatea de Jurnalism la Universitatea Bucureşti şi, când am absolvit, aveam deja primele două fetiţe. Era o meserie de 8-10 ore de muncă pe zi, dar aici în Constanţa, unde am decis să ne stabilim, salariile erau mici, aşa că iniţial am renunţat să lucrez. Între timp m-am reorientat. Acum sunt psihoterapeut. E o profesie cu orar mult mai flexibil, am propriul meu cabinet şi îmi puteam alege singură câte ore pe zi să lucrez, în funcţie de programul copiilor. Acum am întrerupt de câteva luni fiindcă s-a născut fetiţa cea mică, dar înainte de asta ajunsesem la un echilibru, era ok. Ne-au ajutat părinţii mei la început – până am terminat facultatea făceam naveta, 2-3 zile la Bucureşti, 2-3 zile acasă, cât eram plecată îmi ţineau fetiţele la ei, apoi cu drumurile la grădiniţă… Am avut o grădiniţă extraordinară, de stat. Copiii au fost cu toţii foarte fericiţi acolo. După ce am rămas însărcinată cu al 4-lea copil am avut şi bonă. Mama mă ajută şi acum, mai merg copiii şi mănâncă pe la ea, o duce pe cea mică la balet şi aşa mai departe.

Citeşte şi: „De la al treilea copil, nu am mai simţit niciun efort – doar casa devenea din ce în ce mai aglomerată” – Andreea Giurgea, psiholog şi mamă a şase copii

4. Ce vârste au copiii şi cum se împacă unii cu alţii? Cum îi ajutaţi pe copii să se împace? Certurile şi rivalităţile sunt o problemă? Şi dacă da, cum faceţi faţă? – Ce strategii aplicaţi cu copiii atunci când lucrurile scapă de sub control?

   A.G: Avem două fete mai mari de 21 şi 19 ani. Cea mare deja a plecat de acasă că e studentă. Apoi un băiat de 15 ani, clasa a 8-a, o fetiţă de 13 ani care e a 6-a, încă una de 10 ani care e clasa a 3-a şi pe cea mică de 7 luni care deocamdată nu se ceartă cu nimeni.

   Întrebarea asta e puţin mai complicată. În primul rând, cred că părinţii trebuie să accepte ca firesc faptul că progeniturile de vârste apropiate se ceartă. E normal, datorită faptului că sunt în competiţie permanentă – pentru spaţiu, pentru timpul şi atenţia părinţilor, etc. Cei care au crescut cu un frate sau o soră de vârstă apropiată înţeleg asta. Ai mei, prin urmare, se ceartă ca să zic aşa pe grupe de vârstă. Strategiile folosite depind de felul de a fi al copiilor. La primele două fetiţe a avut succes sistemul non-discriminării. Adică, dacă se certau sau se băteau, le sancţionam pe amândouă la fel, fără să pierd timpul cu tot felul de anchete interminabile (de obicei asta însemna să le confisc obiectul pe care se certau). În scurt timp, cam într-o lună, au făcut echipă împotriva mea şi au început să se descurce singure cu rezolvarea conflictelor, fără să se mai bată sau să se pârască. Următorii doi se băteau între ei de plăcere, era un fel de sport combinat cu joaca, aşa că a fost extrem de greu să îi descurajăm. Într-un final, am reuşit când i-am înscris împreună la nişte activităţi extraşcolare unde au fost nevoiţi să facă echipă şi să înveţe să se sprijine unul pe altul. Acum se mai ceartă doar penultimele fetiţe între ele, dar în general din cauză că sunt firi diferite şi împart aceeaşi cameră. Astfel e mai uşor şi să se certe pe diverse obiecte-haine, jucării, etc. Nu sunt situaţii grave, aşa că de obicei le ignorăm. Ce vreau eu să spun de fapt este că e destul de greu ca între fraţi să existe o armonie deplină şi că, atâta timp cât certurile nu sunt grave, pot fi lăsaţi să le soluţioneze singuri. Asta scuteşte părinţii de multe eforturi şi îi şi pregăteşte pe copii pentru managementul conflictelor de mai târziu, din colectivitate. Când situaţia escaladează, soluţiile depind de felul de a fi al copiilor şi de relaţia dintre ei, nu există reţete miraculoase universal aplicabile. În general descoperi ce ai de făcut prin încercare şi eroare.

   Când lucrurile o iau razna, cred că primul lucru care trebuie făcut este că toţi cei implicaţi să se calmeze. Asta înseamnă separarea copiilor unul de altul, şi de părinţi. E ca şi cum ai pune filmul pe „pauză”. Apoi, după ce spiritele se mai liniştesc, se poate discuta cu calm şi găsi o soluţie. E important ca părinţii să nu încerce să abordeze problema sub influenţa propriei furii sau enervări, asta complica lucrurile în loc să le descurce.

5. Cum vă descurcaţi cu banii şi cele necesare traiului? Tot timpul auzim argumentul că nu ai cu ce îi creşte dacă faci mulţi copii.

    A.G: Aici, ce să zic, trişam puţin. Soţul meu este şef mecanic şi pleacă pe mare. Banii nu au fost niciodată o problemă de supravieţuire, ci doar de management. Nu trăim în lux, dar nu ne lipseşte nimic. După 20 de ani am reuşit să avem o casă de 150 de metri pătraţi, un apartament – unde momentan îmi am cabinetul, un Logan break vechi de 7 ani şi o a doua maşină cumpărată acum vreo 2 ani la mâna a doua. Am observat însă că există familii cu venituri comparabile cu ale noastre care reuşesc, cu acelaşi efort financiar ca şi noi, să crească unul sau doi copii. Cheltuielile când ai mulţi copii nu cresc dramatic, hăinuţele pot trece de la unul la altul, unde mănâncă doi mai poate mânca încă unul… Cred că cel mai greu e să îţi fixezi un standard de viaţă care să-ţi fie accesibil cu veniturile pe care le ai. Soluţii există, numai să le cauţi puţin. De exemplu, am făcut vacanţe frumoase la munte pe la câte o mănăstire izolată, unde eram găzduiţi pe gratis dacă ajutăm şi noi la treabă puţin… şi ne-a şi plăcut foarte mult. Nu am avut întotdeauna bani. Soţul meu a rămas uneori fără loc de muncă, dar am reuşit să ne descurcăm şi cu buget de avarie. Când ne-am mutat în actuala noastră casă nu aveam bani să plătim racordarea la cablu, deci am stat câteva luni fără televizor. Încălzeam doar camera mare de la parter şi dormeam cu toţii acolo, pe saltele improvizate. Şi a fost ok, ba ne mai şi distrăm. Ce încerc să spun eu e că sunt multe lucruri care par indispensabile şi care sunt de fapt false nevoi, poţi foarte bine trăi şi fără ele. Dar am toată admiraţia pentru familiile care reuşesc să îşi crească copiii din venituri cu adevărat mici. Acolo este adevăratul eroism. La noi, cum spuneam, a fost mereu o chestie de management.

6. O întrebare pentru soţul dumneavoastră: Care credeţi că e rolul esenţial al tatălui într-o familie? 

Eugen Giurgea:  O să spun şi eu ceva aici. Rolul tatălui e FOARTE important  şi de aceea mă întristează să observ că în multe familii tatăl se lasă cumva cam dat la o parte. Adică, voit sau nu, lasă partea cu creşterea şi educarea copiilor în seama soţiei, el retrăgându-se sau sustrăgându-se din acest plan din diverse motive. Familiile funcţionează şi aşa, bătând dintr-o aripă, dar nu e bine şi rezultatele se văd mai târziu. Copiii au mare nevoie să îşi simtă aproape ambii părinţi. Rolul esențial al tatălui în familie  (ca și al mamei de altfel ) este de a fi un model demn de urmat pentru copiii săi. Desigur că anumite convenții sociale ne fac să ne gândim la tată ca la persoana care vine cu banii în casă și cam atât. Dar trăim vremuri în  care tatăl trebuie să se implice activ si consistent în educația copiilor și nu numai. Tatăl trebuie să cultive în familie cele trei virtuți: credința, nădejdea, dragostea.

7. Care este lucrul cel mai important pentru armonia din familie?

 A.G:  Sună banal, dar răspunsul e că ambii parteneri să îşi dorească asta – armonie, adică. În general, oamenii reuşesc să obţină ceea ce îşi doresc cu adevărat. Problemele sunt date mai degrabă de o setare nepotrivită a scopurilor respective. În căsnicie de multe ori un partener îşi propune să îl schimbe pe celălalt, sau să aibă ultimul cuvânt, sau să dea o anumită orientare vieţii cuplului. De multe ori reuşesc să obţină asta, plătind bineînţeles un preţ. Preţul plătit pentru armonie se ia din propria slava deşartă. E dureros, dar în final cel care plăteşte are şi el de câştigat. Dar. .. e nevoie de doi pentru un dans. Trebuie că amândoi să îşi dorească armonie – armonie autentică, nu vreo imagine deformată a ei. Probabil că asta se întâmplă când partenerii ţin realmente unul la altul, când le pasă de cum se simte celălalt.

8. Cât de importantă este credinţa în Dumnezeu pentru a menţine o familie unită?

A.G:  Noi suntem creştini ortodocşi, prin urmare aceasta e credinţa despre care pot vorbi. Nu pot să îmi dau cu părerea decât despre ceea ce cunosc. Pe noi credinţa ne-a ajutat enorm, tocmai la partea cu armonia –  de care vorbeam mai înainte. „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” e o regulă extrem de bună când e vorba de viaţă în doi. Te mai cerţi, te mai enervezi, apoi îţi aminteşti brusc că „aproapele” nu e o noţiune abstractă, ci chiar celălalt. Şi începi să te gândeşti:  oare îl iubeşti chiar că pe tine însuţi sau te iubeşti de fapt pe tine mai mult? Dacă l-ai iubi la fel de mult cum te iubeşti pe tine, nu ai proceda cumva altfel?

Mai e un aspect în care credinţa ajută foarte mult. La noi în România societatea în care trăim e vizibil imperfectă. Legile nu sunt respectate, învăţământul e cum e, spitalele sunt nesigure şi au condiţii nu foarte bune… Poţi avea o mulţime de necazuri crescând copii în aceste … împrejurări. Orice părinte care a ajuns, să zicem, cu copilul noaptea la spital la urgenţă ştie ce vreau să spun. Ei, credinţa mie mi-a arătat că în orice situaţie grea exista soluţii. În clipa în care, pe lângă faptul că mă luptam, începeam să mă rog din inimă pentru ajutor, apăreau şi soluţii la problemele respective. Poate că nu instantaneu şi nu cele la care mă gândisem eu, dar apăreau. Credinţa ne-a învăţat la modul cel mai practic cu putinţă că nu suntem singuri, că Dumnezeu veghează realmente asupra noastră. În marile cumpene ale vieţii, ajutorul vine de dincolo de oameni, şi e bine să ai un exerciţiu în a cere acest ajutor. Capeţi curaj şi încredere astfel, văzând cum o Putere schimba lucrurile în jurul tău astfel încât până la urmă să fie bine. Şi, evident, nu numai credinţa, dar şi aspectele practicii religioase ajută la menţinerea familiei unite. Când te rogi împreună, când mergi la biserică împreună, se creează un anumit fel de comuniune, relaţiile între oameni sunt mai profunde. Nu mai vorbesc de spovedanie, ajuta mult ca soţii şi copiii să aibă acelaşi duhovnic.

9. Care sunt cele mai mari dificultăţi şi provocări pe care le aveţi într-o familie cu mai mulţi copii?

  A.G: Cred că cel mai greu este să reuşeşti să le acorzi tuturor atenţia de care au nevoie. Nu numai copiilor, ci şi partenerului. Poate că şi ţie însăţi.

10. Cum reuşiţi să le acordaţi atenţie tuturor?

A.G:  Nu prea reuşesc :-)) . Mai compensează ei, acordându-şi atenţie unii altora.

   Teoretic încerci să petreci măcar puţin timp cu fiecare zilnic, să stai puţin de vorbă cu fiecare în particular. Poţi să faci asta în timp ce ai activităţi de rutină –  condusul maşinii, gătitul, spălatul vaselor… Şi atunci când un copil vine la tine cu o problemă laşi celelalte treburi la o parte şi te ocupi de el. Evident, copiii din familii numeroase sunt mai independenţi, se descurcă singuri mai bine în diferite aspecte ale vieţii, dar tot au nevoie de atenţie. Ajută şi să ai activităţi cu toată familia – o excursie, un film (chiar urmărit la televizorul de acasă)… dar trebuie alese astfel încât să îi bucure pe toţi.

E bine şi să descoperi ce ai în comun cu fiecare dintre ei, acela e terenul pe care te poţi întâlni cel mai bine, îţi oferă şansa de a interacţiona cel mai bine cu copilul. Eu chiar am mai luat-o pe una din fetiţe la cabinet să mă ajute când lucrăm cu copii, la terapia prin joc… ne-a plăcut la amândouă şi mi-a fost şi un real ajutor.

11. Cum păstraţi casa cât de cât organizată?

 A.G:  Rutina este cuvântul de ordine. Am un program săptămânal pe care îl respect iar de când mă mai lasă memoria folosesc şi o agendă. Totul e trecut acolo-deplasările zilnice, treburile casnice şi aşa mai departe. Pentru a păstra o casă funcţională sunt necesare tot felul de activităţi care se repetă periodic: curăţenie, spălatul şi organizatul rufelor, gătitul (pentru care, evident, trebuie să ai grijă să ai ingrediente, care la rândul lor trebuie cumpărate), etc. Dacă nu te organizezi, nu faci faţă, ai senzaţia că toată munca asta te fugăreşte şi seara ajungi extenuat. Organizarea nu te scuteşte de oboseală, dar eşti mai relaxat psihic fiindcă ai senzaţia că totuşi controlezi situaţia. Apoi, dacă reuşeşti să respecţi programul, ştii că ai timp şi pentru tine şi ştii şi când. E foarte important să îţi rezervi puţin timp şi pentru tine, câteva clipe de intimitate zilnic, astfel încât să îţi aminteşti cine eşti. De obicei asta împinge ora de culcare mai târziu în noapte, dar merită.

Bineînţeles că e de mare ajutor să înveţi copiii să participe şi ei cât de cât la treburile casei, măcar cu un minim – să păstreze sau să facă ordine în camera lor (atenţie, ordinea lor e de obicei diferită de a adulţilor!), să îşi dea singuri rufele la spălat, să facă unele cumpărături când e nevoie, să mai spele vasele sau să îşi încălzească singuri mâncarea, chiar să îşi pregătească unele feluri simple. Acuma depinde şi ce le place să facă. Fetiţele mele mai mici se pricep mai bine decât mine la prăjituri. Nu că asta ar însemna mare lucru, dar totuşi…

12. Care e principalul avantaj al unei familii cu mulţi copii?

  A.G:  Păi… e foarte frumos! Nu te plictiseşti niciodată. Mereu se întâmplă ceva interesant.

   Apoi, pentru copii, cred că e bine să fie mai mulţi. Învaţă mult unii de la alţii, chiar dacă nu realizează asta. Învaţă să interacţioneze, să împartă, să convieţuiască într-un spaţiu limitat, să se completeze unii pe alţii, să se suporte unii pe alţii. Şi, bineînţeles, sper că mai târziu în viaţă se vor ajuta unii pe alţii la nevoie

13. Cum v-a afectat numărul mare de copii relaţia cu soţul?

   A.G: A făcut-o mai interesantă! Bine, vorbind serios nu cred că numărul copiilor are vreo importanţă. Un singur copil îţi afectează relaţia la fel de mult, ba chiar mai mult ( copilul unic sta tot timpul pe capul tău, în timp ce dacă sunt mai mulţi se joacă între ei şi te mai lasă în pace). Nu cred că numărul copiilor ne-a afectat relaţia. De afectat de obicei ne-o afectam noi singuri, fără ajutorul lor. Ba cred că de fapt ne-a afectat-o pozitiv. Când ai o familie mai numeroasă nu te joci, ştii că trebuie să mergi înainte, e exclus să tragi chiulul sau să dai bir cu fugiţii. Relaţia dintre soţi devine mai puternică. Mă rog, aşa a fost la noi.

14. Ce faceţi ca să vă distraţi?

  A.G: Păi, cam orice dorim. Suntem uşor hippy, avem idealuri simple. Am mers cu cortul în Vamă când eram mai tineri şi când era şi pe acolo altfel. Mergem la munte şi pe munte, avem o gaşcă de prieteni şi ei cu copii şi facem trasee împreună. De câţiva ani mergem iarna la schi, pe aici prin ţară deocamdată. Mergem la concerte – rock şi jazz, uneori muzica clasică. Mergem la plajă vara, cu prietenii. Ne vizităm cu prietenii care ne suportă (că suntem mulţi). Mai vedem câte un film. Ne plimbăm prin ţară cu maşina. Mai mergem pe la Bucureşti unde explorăm diverse locuri cu copiii, mergem la teatru, ieşim seara prin Centrul Vechi cu gaşca. Copiii mijlocii sunt înscrişi la Cercetaşi, uneori ne mai lipim şi noi de activităţile lor. Acum de când s-a născut fetiţa cea mică mă distrez foarte bine dormind.

15. Ce sfat le daţi celor ce îşi propun să aibă o familie numeroasă?

A.G:   Să o facă. Merită efortul! E multă muncă, dar e şi foarte frumos, o adevărată aventură.

   Şi să nu se sperie de greutăţi. Ele pot fi depăşite pe parcurs, mai are şi Dumnezeu grijă de asta.

16. Care sunt principalele cauze ale disoluţiei familiei în aceste vremuri?

 A.G:  Există un răspuns destul de evident, cred: şi anume ca la nivel de societate ne confruntăm cu o lipsă a valorilor şi a modelelor. Dar acest gen de răspuns lasă prea puţin loc pentru speranţă şi soluţii. Aşa că eu aş merge puţin mai adânc. La nivel personal, cred că e vorba de ego-centrism. Poate şi egoism, în ultimă instanţă. Adică, fiecare îşi spune: mă gândesc la mine, să îmi fie mie bine. Să judecăm puţin ce înseamnă de fapt declinul familiei: rata căsătoriilor scade, vârsta la care cuplurile aleg să aibă copii creşte, scade natalitatea în general, creşte rata divorţurilor şi a despărţirilor la cei care trăiesc în concubinaj, creşte numărul de familii monoparentale… Dacă ne gândim puţin la toate aceste fapte, în spatele majorităţii deciziilor individuale care au dus şi duc la ele stă acest ego-centrism. Adică, fiecare om gândeşte, plănuieşte şi acţionează pentru sine- şi eventual astfel încât să îi fie lui mai uşor. Ori, familia înseamnă în ultimă instanţă împreună-vieţuire. Înseamnă să îţi adaptezi dorinţele, visurile şi felul de a fi astfel încât să se împletească cu ale celorlalţi. Înseamnă să te laşi pe tine şi plăcerile tale la o parte pentru a avea grijă de nevoile unui copil sau ale unui partener. Şi asta nu e uşor. Normal că e mai distractiv pentru cineva să iasă la băut cu prietenii decât să vegheze noaptea un copil răcit, e mai uşor atunci când nu te înţelegi cu soţul sau soţia să cauţi consolare la altcineva sau să o iei de la capăt cu altcineva, e mai plăcut să îţi cheltui banii pe maşina dorită sau pe haine frumoase şi vacanţe decât pe scutece şi meditaţii, e mai mulţumitor să arăţi la 40 de ani ca la 25 decât să te lupţi cu vergeturi, kilograme în plus şi peri albi… Să ai o familie implică un preţ pe care nu toţi oamenii din ziua de azi sunt dispuşi să îl plătească. E simplu să te fofilezi, şi prin urmare mulţi o fac. Mie mi se pare trist ca declinul familiei înseamnă şi că oamenii nu mai au încredere unii în alţii. Şi nici în ei înşişi. Asta e un fel de paradox al ego-centrismului: cu cât omul se apleacă mai mult asupra propriei persoane şi a propriilor nevoi, cu atât ajunge mai speriat şi mai pierdut. Şi, evident, mai singur.

Sigur că ajută să fii creştin. Creştinismul oferă un model de împreună-vieţuire şi generozitate, ba chiar jertfă pentru cei de lângă tine, care e esenţa vieţii de familie. În fine, nu vreau să fiu înţeleasă greşit: traiul în familie nu înseamnă să renunţi la visele şi bucuriile tale, ci să lupţi să le împlineşti împletite şi împreună cu ale celorlalţi. E mai greu, dar cu siguranţă merită ! Căci orice bucurie e mai mare când ai cu cine să o împărtăşeşti.

Eugen Giurgea: Disoluția familiei tradiționale are o singură cauză: pierderea reperelor morale. Atât timp cât trăim o viață fără Dumnezeu,  atât timp cât valorile care au stat la baza familiei timp de generații se pierd pe drum, nu prea mai avem cum să viețuim împreună nici ca familie, nici ca societate.

 

 Articolul a fost vizualizat de 9992 ori

, , , ,

6 Responses to „Familia înseamnă să te laşi pe tine şi plăcerile tale la o parte. Şi asta nu e uşor.” – interviu cu Andreea Giurgea, psiholog şi mamă a şase copii

  1. mirela chiru 04.03.2015 at 09:34 #

    Da! O familie minunata. Cu probleme ca tot romanul, dar felul cum a gestionat familia sunt de admirat. Sa le dea Dumnezeu sanatate, fericire, noroc la copii, cum le a dat si parintilor, sa i urmeze intr o casnicie ca in poveste.

    • andreea giurgea 06.03.2015 at 22:06 #

      Multumim!

  2. andreea 04.03.2015 at 14:11 #

    Foarte frumos…
    Eu sunt al 7-lea copil din 15 frati.Am avut o copilarie minunata! Plina de experiente bogate care ma ajuta acum in viata !
    Acum sunt educatoare, casatorita, am slujba mea frumoasa, si locuiesc in alta casa decat casa parinteasca dar, vai…nustiu altii cum sunt…dar eu cand ma gandesc la copilaria mea – as putea scrie romane intregi!!!

    Dumnezeu sa va dea intelepciune, intr-adevar – nu doar sa faceti copii, dar sa-i si cresteti in Voia si pe calea lui Dumnezeu! Nimeni nu-si doreste sa faca copii pt iad, nu?

    Deci, rugati-va si lasati-l pe Dzeu sa va conduca…
    El nu greseste,

    Dar parintii sunt raspunzatori pentru copiii lor…
    Este o responsabilitate mare sa fii parinte!

    • andreea giurgea 06.03.2015 at 22:10 #

      „Nu stiu altii cum sunt…” … Ion Creanga a zis si el asta, nu? …Ce mica e lumea si cat de asemanatori suntem intre noi!
      Multumim pentru cuvintele frumoase!

  3. vali 05.03.2015 at 22:19 #

    Mi se pare extraordinar ce am citit!Eu sunt mama a trei copii si tot timpul aud in jurul meu,atunci când spun asta,exclamatii. Mi se pare ipocrizie sa na plangem ca a scazut natalitatea,dar in aceeasi masura,femeile sa-si doreasca mai intai cariere si dupa aceea copii.S-a inversat parca si lista prioritatilor noastre!Nu vi se pare?
    Acesti oameni,pe care eu ii consider minunati,au avut noroc sa le dea Dumnezeu atatia copii,si vreau sa-i felicit si sa le transmit sa ne auzim pe mail si sa ii invit la noi pe toti intr-un week-end.Stiu cum e sa nu te invite nimeni,pentru ca ai familia prea mare,noi fiind 5 .Le promit ca o sa avem loc cu totii si o sa ne fie bine.
    Pana atunci insa, le doresc sa fie sanatosi cu totii si sa aiba grija unii de altii,si cu totii de Dumnezeul din sufletul lor!

  4. andreea giurgea 06.03.2015 at 22:37 #

    Haha… multumim de invitatie! Am trecut si noi prin faza cu exclamatiile, tot pe la 3 copii au aparut. Te obisnuiesti si cu asta!
    Nu cred ca problema e ca femeile isi doresc sa aiba o cariera, ci mai degraba vehiculare ideii ca nu poti avea si copii si cariera in acelasi timp. Ba poti. Poate nu orice cariera (desi am destule prietene medici cu cate 2 copii si se descurca). Ok, la noi statul nu te prea ajuta, dar nu e imposibil.
    Pe de alta parte, sa fii mama unei familii numeroase e deja o slujba cu norma intreaga, si e ok sa te multumesti cu asta. E vorba de ceea ce alege fiecare.

Lasă un răspuns