valorile familiei

„Familia înseamnă să te lași pe tine și plăcerile tale la o parte. Și asta nu e ușor.” – interviu cu Andreea Giurgea, psiholog și mamă a șase copii

andreeag3

Andreea Giurgea are 42 de ani și este căsătorită cu Eugen Giurgea din 1993. Au împreună 6 copii. Andreea a terminat Facultatea de Jurnalism a Universității București în 1997 și Facultatea de Psihologie a Universității Ovidius în 2006. În prezent lucrează în Constanța ca psihoterapeut. Eugen este navigator, șef mecanic.

Redacția Știri pentru viață vă prezintă mai jos un interviu realizat cu soții Andreea și Eugen Giurgea.

1. De câți ani sunteți căsătoriți?

      Andreea G.: Din 1993

2. Ce v-a determinat să aveți această opțiune de viață? Ați crescut în familii cu mulți copii?

   Andreea G: Suntem amândoi din familii cu 2 copii. Tatăl meu însă a avut patru frați și surori și eu am fost impresionată de copil de felul în care s-au ajutat unul pe altul de-a lungul vieții. Am dorit să le ofer această șansă și copiilor mei – ca după ce noi nu vom mai fi să se aibă unul pe altul. Și să fie mai mulți! Evident că nu noi am avut ultimul cuvânt: omul propune și Dumnezeu dispune.

3. Cum v-ați descurcat cu cariera și copii? Ați fost ajutați? Bunicii s-au implicat în viața familiei extinse?

    A.G: Păi, cred că până la urmă a ieșit ceva. Ne-am adaptat. Eu am terminat întâi Facultatea de Jurnalism la Universitatea București și, când am absolvit, aveam deja primele două fetițe. Era o meserie de 8-10 ore de muncă pe zi, dar aici în Constanța, unde am decis să ne stabilim, salariile erau mici, așa că inițial am renunțat să lucrez. Între timp m-am reorientat. Acum sunt psihoterapeut. E o profesie cu orar mult mai flexibil, am propriul meu cabinet și îmi puteam alege singură câte ore pe zi să lucrez, în funcție de programul copiilor. Acum am întrerupt de câteva luni fiindcă s-a născut fetița cea mică, dar înainte de asta ajunsesem la un echilibru, era ok. Ne-au ajutat părinții mei la început – până am terminat facultatea făceam naveta, 2-3 zile la București, 2-3 zile acasă, cât eram plecată îmi țineau fetițele la ei, apoi cu drumurile la grădiniță… Am avut o grădiniță extraordinară, de stat. Copiii au fost cu toții foarte fericiți acolo. După ce am rămas însărcinată cu al 4-lea copil am avut și bonă. Mama mă ajută și acum, mai merg copiii și mănâncă pe la ea, o duce pe cea mică la balet și așa mai departe.

Citește și: „De la al treilea copil, nu am mai simțit niciun efort – doar casa devenea din ce în ce mai aglomerată” – Andreea Giurgea, psiholog și mamă a șase copii

4. Ce vârste au copiii și cum se împacă unii cu alții? Cum îi ajutați pe copii să se împace? Certurile și rivalitățile sunt o problemă? Și dacă da, cum faceți față? – Ce strategii aplicați cu copiii atunci când lucrurile scapă de sub control?

   A.G: Avem două fete mai mari de 21 și 19 ani. Cea mare deja a plecat de acasă că e studentă. Apoi un băiat de 15 ani, clasa a 8-a, o fetiță de 13 ani care e a 6-a, încă una de 10 ani care e clasa a 3-a și pe cea mică de 7 luni care deocamdată nu se ceartă cu nimeni.

   Întrebarea asta e puțin mai complicată. În primul rând, cred că părinții trebuie să accepte ca firesc faptul că progeniturile de vârste apropiate se ceartă. E normal, datorită faptului că sunt în competiție permanentă – pentru spațiu, pentru timpul și atenția părinților, etc. Cei care au crescut cu un frate sau o soră de vârstă apropiată înțeleg asta. Ai mei, prin urmare, se ceartă ca să zic așa pe grupe de vârstă. Strategiile folosite depind de felul de a fi al copiilor. La primele două fetițe a avut succes sistemul non-discriminării. Adică, dacă se certau sau se băteau, le sancționam pe amândouă la fel, fără să pierd timpul cu tot felul de anchete interminabile (de obicei asta însemna să le confisc obiectul pe care se certau). În scurt timp, cam într-o lună, au făcut echipă împotriva mea și au început să se descurce singure cu rezolvarea conflictelor, fără să se mai bată sau să se pârască. Următorii doi se băteau între ei de plăcere, era un fel de sport combinat cu joaca, așa că a fost extrem de greu să îi descurajăm. Într-un final, am reușit când i-am înscris împreună la niște activități extrașcolare unde au fost nevoiți să facă echipă și să învețe să se sprijine unul pe altul. Acum se mai ceartă doar penultimele fetițe între ele, dar în general din cauză că sunt firi diferite și împart aceeași cameră. Astfel e mai ușor și să se certe pe diverse obiecte-haine, jucării, etc. Nu sunt situații grave, așa că de obicei le ignorăm. Ce vreau eu să spun de fapt este că e destul de greu ca între frați să existe o armonie deplină și că, atâta timp cât certurile nu sunt grave, pot fi lăsați să le soluționeze singuri. Asta scutește părinții de multe eforturi și îi și pregătește pe copii pentru managementul conflictelor de mai târziu, din colectivitate. Când situația escaladează, soluțiile depind de felul de a fi al copiilor și de relația dintre ei, nu există rețete miraculoase universal aplicabile. În general descoperi ce ai de făcut prin încercare și eroare.

   Când lucrurile o iau razna, cred că primul lucru care trebuie făcut este că toți cei implicați să se calmeze. Asta înseamnă separarea copiilor unul de altul, și de părinți. E ca și cum ai pune filmul pe „pauză”. Apoi, după ce spiritele se mai liniștesc, se poate discuta cu calm și găsi o soluție. E important ca părinții să nu încerce să abordeze problema sub influența propriei furii sau enervări, asta complica lucrurile în loc să le descurce.

5. Cum vă descurcați cu banii și cele necesare traiului? Tot timpul auzim argumentul că nu ai cu ce îi crește dacă faci mulți copii.

    A.G: Aici, ce să zic, trișam puțin. Soțul meu este șef mecanic și pleacă pe mare. Banii nu au fost niciodată o problemă de supraviețuire, ci doar de management. Nu trăim în lux, dar nu ne lipsește nimic. După 20 de ani am reușit să avem o casă de 150 de metri pătrați, un apartament – unde momentan îmi am cabinetul, un Logan break vechi de 7 ani și o a doua mașină cumpărată acum vreo 2 ani la mâna a doua. Am observat însă că există familii cu venituri comparabile cu ale noastre care reușesc, cu același efort financiar ca și noi, să crească unul sau doi copii. Cheltuielile când ai mulți copii nu cresc dramatic, hăinuțele pot trece de la unul la altul, unde mănâncă doi mai poate mânca încă unul… Cred că cel mai greu e să îți fixezi un standard de viață care să-ți fie accesibil cu veniturile pe care le ai. Soluții există, numai să le cauți puțin. De exemplu, am făcut vacanțe frumoase la munte pe la câte o mănăstire izolată, unde eram găzduiți pe gratis dacă ajutăm și noi la treabă puțin… și ne-a și plăcut foarte mult. Nu am avut întotdeauna bani. Soțul meu a rămas uneori fără loc de muncă, dar am reușit să ne descurcăm și cu buget de avarie. Când ne-am mutat în actuala noastră casă nu aveam bani să plătim racordarea la cablu, deci am stat câteva luni fără televizor. Încălzeam doar camera mare de la parter și dormeam cu toții acolo, pe saltele improvizate. Și a fost ok, ba ne mai și distrăm. Ce încerc să spun eu e că sunt multe lucruri care par indispensabile și care sunt de fapt false nevoi, poți foarte bine trăi și fără ele. Dar am toată admirația pentru familiile care reușesc să își crească copiii din venituri cu adevărat mici. Acolo este adevăratul eroism. La noi, cum spuneam, a fost mereu o chestie de management.

6. O întrebare pentru soțul dumneavoastră: Care credeți că e rolul esențial al tatălui într-o familie? 

Eugen Giurgea:  O să spun și eu ceva aici. Rolul tatălui e FOARTE important  și de aceea mă întristează să observ că în multe familii tatăl se lasă cumva cam dat la o parte. Adică, voit sau nu, lasă partea cu creșterea și educarea copiilor în seama soției, el retrăgându-se sau sustrăgându-se din acest plan din diverse motive. Familiile funcționează și așa, bătând dintr-o aripă, dar nu e bine și rezultatele se văd mai târziu. Copiii au mare nevoie să își simtă aproape ambii părinți. Rolul esențial al tatălui în familie  (ca și al mamei de altfel ) este de a fi un model demn de urmat pentru copiii săi. Desigur că anumite convenții sociale ne fac să ne gândim la tată ca la persoana care vine cu banii în casă și cam atât. Dar trăim vremuri în  care tatăl trebuie să se implice activ si consistent în educația copiilor și nu numai. Tatăl trebuie să cultive în familie cele trei virtuți: credința, nădejdea, dragostea.

7. Care este lucrul cel mai important pentru armonia din familie?

 A.G:  Sună banal, dar răspunsul e că ambii parteneri să își dorească asta – armonie, adică. În general, oamenii reușesc să obțină ceea ce își doresc cu adevărat. Problemele sunt date mai degrabă de o setare nepotrivită a scopurilor respective. În căsnicie de multe ori un partener își propune să îl schimbe pe celălalt, sau să aibă ultimul cuvânt, sau să dea o anumită orientare vieții cuplului. De multe ori reușesc să obțină asta, plătind bineînțeles un preț. Prețul plătit pentru armonie se ia din propria slava deșartă. E dureros, dar în final cel care plătește are și el de câștigat. Dar. .. e nevoie de doi pentru un dans. Trebuie că amândoi să își dorească armonie – armonie autentică, nu vreo imagine deformată a ei. Probabil că asta se întâmplă când partenerii țin realmente unul la altul, când le pasă de cum se simte celălalt.

8. Cât de importantă este credința în Dumnezeu pentru a menține o familie unită?

A.G:  Noi suntem creștini ortodocși, prin urmare aceasta e credința despre care pot vorbi. Nu pot să îmi dau cu părerea decât despre ceea ce cunosc. Pe noi credința ne-a ajutat enorm, tocmai la partea cu armonia –  de care vorbeam mai înainte. „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” e o regulă extrem de bună când e vorba de viață în doi. Te mai cerți, te mai enervezi, apoi îți amintești brusc că „aproapele” nu e o noțiune abstractă, ci chiar celălalt. Și începi să te gândești:  oare îl iubești chiar că pe tine însuți sau te iubești de fapt pe tine mai mult? Dacă l-ai iubi la fel de mult cum te iubești pe tine, nu ai proceda cumva altfel?

Mai e un aspect în care credința ajută foarte mult. La noi în România societatea în care trăim e vizibil imperfectă. Legile nu sunt respectate, învățământul e cum e, spitalele sunt nesigure și au condiții nu foarte bune… Poți avea o mulțime de necazuri crescând copii în aceste … împrejurări. Orice părinte care a ajuns, să zicem, cu copilul noaptea la spital la urgență știe ce vreau să spun. Ei, credința mie mi-a arătat că în orice situație grea exista soluții. În clipa în care, pe lângă faptul că mă luptam, începeam să mă rog din inimă pentru ajutor, apăreau și soluții la problemele respective. Poate că nu instantaneu și nu cele la care mă gândisem eu, dar apăreau. Credința ne-a învățat la modul cel mai practic cu putință că nu suntem singuri, că Dumnezeu veghează realmente asupra noastră. În marile cumpene ale vieții, ajutorul vine de dincolo de oameni, și e bine să ai un exercițiu în a cere acest ajutor. Capeți curaj și încredere astfel, văzând cum o Putere schimba lucrurile în jurul tău astfel încât până la urmă să fie bine. Și, evident, nu numai credința, dar și aspectele practicii religioase ajută la menținerea familiei unite. Când te rogi împreună, când mergi la biserică împreună, se creează un anumit fel de comuniune, relațiile între oameni sunt mai profunde. Nu mai vorbesc de spovedanie, ajuta mult ca soții și copiii să aibă același duhovnic.

9. Care sunt cele mai mari dificultăți și provocări pe care le aveți într-o familie cu mai mulți copii?

  A.G: Cred că cel mai greu este să reușești să le acorzi tuturor atenția de care au nevoie. Nu numai copiilor, ci și partenerului. Poate că și ție însăți.

10. Cum reușiți să le acordați atenție tuturor?

A.G:  Nu prea reușesc :-)) . Mai compensează ei, acordându-și atenție unii altora.

   Teoretic încerci să petreci măcar puțin timp cu fiecare zilnic, să stai puțin de vorbă cu fiecare în particular. Poți să faci asta în timp ce ai activități de rutină –  condusul mașinii, gătitul, spălatul vaselor… Și atunci când un copil vine la tine cu o problemă lași celelalte treburi la o parte și te ocupi de el. Evident, copiii din familii numeroase sunt mai independenți, se descurcă singuri mai bine în diferite aspecte ale vieții, dar tot au nevoie de atenție. Ajută și să ai activități cu toată familia – o excursie, un film (chiar urmărit la televizorul de acasă)… dar trebuie alese astfel încât să îi bucure pe toți.

E bine și să descoperi ce ai în comun cu fiecare dintre ei, acela e terenul pe care te poți întâlni cel mai bine, îți oferă șansa de a interacționa cel mai bine cu copilul. Eu chiar am mai luat-o pe una din fetițe la cabinet să mă ajute când lucrăm cu copii, la terapia prin joc… ne-a plăcut la amândouă și mi-a fost și un real ajutor.

11. Cum păstrați casa cât de cât organizată?

 A.G:  Rutina este cuvântul de ordine. Am un program săptămânal pe care îl respect iar de când mă mai lasă memoria folosesc și o agendă. Totul e trecut acolo-deplasările zilnice, treburile casnice și așa mai departe. Pentru a păstra o casă funcțională sunt necesare tot felul de activități care se repetă periodic: curățenie, spălatul și organizatul rufelor, gătitul (pentru care, evident, trebuie să ai grijă să ai ingrediente, care la rândul lor trebuie cumpărate), etc. Dacă nu te organizezi, nu faci față, ai senzația că toată munca asta te fugărește și seara ajungi extenuat. Organizarea nu te scutește de oboseală, dar ești mai relaxat psihic fiindcă ai senzația că totuși controlezi situația. Apoi, dacă reușești să respecți programul, știi că ai timp și pentru tine și știi și când. E foarte important să îți rezervi puțin timp și pentru tine, câteva clipe de intimitate zilnic, astfel încât să îți amintești cine ești. De obicei asta împinge ora de culcare mai târziu în noapte, dar merită.

Bineînțeles că e de mare ajutor să înveți copiii să participe și ei cât de cât la treburile casei, măcar cu un minim – să păstreze sau să facă ordine în camera lor (atenție, ordinea lor e de obicei diferită de a adulților!), să își dea singuri rufele la spălat, să facă unele cumpărături când e nevoie, să mai spele vasele sau să își încălzească singuri mâncarea, chiar să își pregătească unele feluri simple. Acuma depinde și ce le place să facă. Fetițele mele mai mici se pricep mai bine decât mine la prăjituri. Nu că asta ar însemna mare lucru, dar totuși…

12. Care e principalul avantaj al unei familii cu mulți copii?

  A.G:  Păi… e foarte frumos! Nu te plictisești niciodată. Mereu se întâmplă ceva interesant.

   Apoi, pentru copii, cred că e bine să fie mai mulți. Învață mult unii de la alții, chiar dacă nu realizează asta. Învață să interacționeze, să împartă, să conviețuiască într-un spațiu limitat, să se completeze unii pe alții, să se suporte unii pe alții. Și, bineînțeles, sper că mai târziu în viață se vor ajuta unii pe alții la nevoie

13. Cum v-a afectat numărul mare de copii relația cu soțul?

   A.G: A făcut-o mai interesantă! Bine, vorbind serios nu cred că numărul copiilor are vreo importanță. Un singur copil îți afectează relația la fel de mult, ba chiar mai mult ( copilul unic sta tot timpul pe capul tău, în timp ce dacă sunt mai mulți se joacă între ei și te mai lasă în pace). Nu cred că numărul copiilor ne-a afectat relația. De afectat de obicei ne-o afectam noi singuri, fără ajutorul lor. Ba cred că de fapt ne-a afectat-o pozitiv. Când ai o familie mai numeroasă nu te joci, știi că trebuie să mergi înainte, e exclus să tragi chiulul sau să dai bir cu fugiții. Relația dintre soți devine mai puternică. Mă rog, așa a fost la noi.

14. Ce faceți ca să vă distrați?

  A.G: Păi, cam orice dorim. Suntem ușor hippy, avem idealuri simple. Am mers cu cortul în Vamă când eram mai tineri și când era și pe acolo altfel. Mergem la munte și pe munte, avem o gașcă de prieteni și ei cu copii și facem trasee împreună. De câțiva ani mergem iarna la schi, pe aici prin țară deocamdată. Mergem la concerte – rock și jazz, uneori muzica clasică. Mergem la plajă vara, cu prietenii. Ne vizităm cu prietenii care ne suportă (că suntem mulți). Mai vedem câte un film. Ne plimbăm prin țară cu mașina. Mai mergem pe la București unde explorăm diverse locuri cu copiii, mergem la teatru, ieșim seara prin Centrul Vechi cu gașca. Copiii mijlocii sunt înscriși la Cercetași, uneori ne mai lipim și noi de activitățile lor. Acum de când s-a născut fetița cea mică mă distrez foarte bine dormind.

15. Ce sfat le dați celor ce își propun să aibă o familie numeroasă?

A.G:   Să o facă. Merită efortul! E multă muncă, dar e și foarte frumos, o adevărată aventură.

   Și să nu se sperie de greutăți. Ele pot fi depășite pe parcurs, mai are și Dumnezeu grijă de asta.

16. Care sunt principalele cauze ale disoluției familiei în aceste vremuri?

 A.G:  Există un răspuns destul de evident, cred: și anume ca la nivel de societate ne confruntăm cu o lipsă a valorilor și a modelelor. Dar acest gen de răspuns lasă prea puțin loc pentru speranță și soluții. Așa că eu aș merge puțin mai adânc. La nivel personal, cred că e vorba de ego-centrism. Poate și egoism, în ultimă instanță. Adică, fiecare își spune: mă gândesc la mine, să îmi fie mie bine. Să judecăm puțin ce înseamnă de fapt declinul familiei: rata căsătoriilor scade, vârsta la care cuplurile aleg să aibă copii crește, scade natalitatea în general, crește rata divorțurilor și a despărțirilor la cei care trăiesc în concubinaj, crește numărul de familii monoparentale… Dacă ne gândim puțin la toate aceste fapte, în spatele majorității deciziilor individuale care au dus și duc la ele stă acest ego-centrism. Adică, fiecare om gândește, plănuiește și acționează pentru sine- și eventual astfel încât să îi fie lui mai ușor. Ori, familia înseamnă în ultimă instanță împreună-viețuire. Înseamnă să îți adaptezi dorințele, visurile și felul de a fi astfel încât să se împletească cu ale celorlalți. Înseamnă să te lași pe tine și plăcerile tale la o parte pentru a avea grijă de nevoile unui copil sau ale unui partener. Și asta nu e ușor. Normal că e mai distractiv pentru cineva să iasă la băut cu prietenii decât să vegheze noaptea un copil răcit, e mai ușor atunci când nu te înțelegi cu soțul sau soția să cauți consolare la altcineva sau să o iei de la capăt cu altcineva, e mai plăcut să îți cheltui banii pe mașina dorită sau pe haine frumoase și vacanțe decât pe scutece și meditații, e mai mulțumitor să arăți la 40 de ani ca la 25 decât să te lupți cu vergeturi, kilograme în plus și peri albi… Să ai o familie implică un preț pe care nu toți oamenii din ziua de azi sunt dispuși să îl plătească. E simplu să te fofilezi, și prin urmare mulți o fac. Mie mi se pare trist ca declinul familiei înseamnă și că oamenii nu mai au încredere unii în alții. Și nici în ei înșiși. Asta e un fel de paradox al ego-centrismului: cu cât omul se apleacă mai mult asupra propriei persoane și a propriilor nevoi, cu atât ajunge mai speriat și mai pierdut. Și, evident, mai singur.

Sigur că ajută să fii creștin. Creștinismul oferă un model de împreună-viețuire și generozitate, ba chiar jertfă pentru cei de lângă tine, care e esența vieții de familie. În fine, nu vreau să fiu înțeleasă greșit: traiul în familie nu înseamnă să renunți la visele și bucuriile tale, ci să lupți să le împlinești împletite și împreună cu ale celorlalți. E mai greu, dar cu siguranță merită ! Căci orice bucurie e mai mare când ai cu cine să o împărtășești.

Eugen Giurgea: Disoluția familiei tradiționale are o singură cauză: pierderea reperelor morale. Atât timp cât trăim o viață fără Dumnezeu,  atât timp cât valorile care au stat la baza familiei timp de generații se pierd pe drum, nu prea mai avem cum să viețuim împreună nici ca familie, nici ca societate.

 

 

Taguri

Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Articole relaționate

6 Comments

  1. Da! O familie minunata. Cu probleme ca tot romanul, dar felul cum a gestionat familia sunt de admirat. Sa le dea Dumnezeu sanatate, fericire, noroc la copii, cum le a dat si parintilor, sa i urmeze intr o casnicie ca in poveste.

  2. Foarte frumos…
    Eu sunt al 7-lea copil din 15 frati.Am avut o copilarie minunata! Plina de experiente bogate care ma ajuta acum in viata !
    Acum sunt educatoare, casatorita, am slujba mea frumoasa, si locuiesc in alta casa decat casa parinteasca dar, vai…nustiu altii cum sunt…dar eu cand ma gandesc la copilaria mea – as putea scrie romane intregi!!!

    Dumnezeu sa va dea intelepciune, intr-adevar – nu doar sa faceti copii, dar sa-i si cresteti in Voia si pe calea lui Dumnezeu! Nimeni nu-si doreste sa faca copii pt iad, nu?

    Deci, rugati-va si lasati-l pe Dzeu sa va conduca…
    El nu greseste,

    Dar parintii sunt raspunzatori pentru copiii lor…
    Este o responsabilitate mare sa fii parinte!

    1. „Nu stiu altii cum sunt…” … Ion Creanga a zis si el asta, nu? …Ce mica e lumea si cat de asemanatori suntem intre noi!
      Multumim pentru cuvintele frumoase!

  3. Mi se pare extraordinar ce am citit!Eu sunt mama a trei copii si tot timpul aud in jurul meu,atunci când spun asta,exclamatii. Mi se pare ipocrizie sa na plangem ca a scazut natalitatea,dar in aceeasi masura,femeile sa-si doreasca mai intai cariere si dupa aceea copii.S-a inversat parca si lista prioritatilor noastre!Nu vi se pare?
    Acesti oameni,pe care eu ii consider minunati,au avut noroc sa le dea Dumnezeu atatia copii,si vreau sa-i felicit si sa le transmit sa ne auzim pe mail si sa ii invit la noi pe toti intr-un week-end.Stiu cum e sa nu te invite nimeni,pentru ca ai familia prea mare,noi fiind 5 .Le promit ca o sa avem loc cu totii si o sa ne fie bine.
    Pana atunci insa, le doresc sa fie sanatosi cu totii si sa aiba grija unii de altii,si cu totii de Dumnezeul din sufletul lor!

  4. Haha… multumim de invitatie! Am trecut si noi prin faza cu exclamatiile, tot pe la 3 copii au aparut. Te obisnuiesti si cu asta!
    Nu cred ca problema e ca femeile isi doresc sa aiba o cariera, ci mai degraba vehiculare ideii ca nu poti avea si copii si cariera in acelasi timp. Ba poti. Poate nu orice cariera (desi am destule prietene medici cu cate 2 copii si se descurca). Ok, la noi statul nu te prea ajuta, dar nu e imposibil.
    Pe de alta parte, sa fii mama unei familii numeroase e deja o slujba cu norma intreaga, si e ok sa te multumesti cu asta. E vorba de ceea ce alege fiecare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *