Mărturia unui tată a șapte copii, dintre care unul în cer: Fetița a trăit doar patru ore după naștere

Basilica.ro publică sub formă de interviu mărturia unui preot ortodox care este tată a șapte copii, dintre care unul în cer.

La scurt timp după ce părintele și doamna preoteasă Daniela au aflat că li se va naște al treilea copil, medicii le-au dat o veste dificilă: fetița lor, Ioana, avea acranie, adică nu era format capul.

Li s-a spus să renunțe, dar ei au ales viața. Ioana a trăit patru ore după naștere, timp în care a fost botezată, iubită și îmbrățișată de părinții ei.

Alexandra Nadane: Părinte Dragoș, cum a influențat experiența pierderii fiicei dumneavoastră, Ioana, modul în care înțelegeți valoarea fiecărei vieți și misiunea de a susține femeile în criză de sarcină?

Părintele Dragoș Bălinișteanu: Ioana este cel de-al treilea copil al nostru. Trebuie să spun că în momentul în care ea a venit în viața noastră înțelesesem deja prin cele două fete mai mari pe care le aveam cât de minunată este taina această a conceperii și a nașterii. Văzusem deja în ele cât de adâncă este taina puiului de om și cât de minunată este această creștere de la celulă la naștere și după. Trebuie să amintesc că Ioana a venit cu un diagnostic fatal, stabilit încă de la primele controale medicale – acrania, mai exact lipsa părții superioare a craniului.

Este o malformație incompatibilă cu viața (deși sunt cazuri de copii care au supraviețuit mai multe luni, chiar ani) în fața căreia recomandarea medicului a venit tranșant și fără alternativă – avortul. Ioana ne-a învățat însă două lucruri importante, pe lângă ceea ce aveam deja în inimile noastre.

În primul rând mi-am dat seama cât de selectivi și de superficiali suntem noi oamenii. Nimeni nu își va cumpăra o casă cu geamurile sparte, nu își va cumpăra o mașină fără roți și credem că avem dreptul acesta de a alege și când vine vorba de copiii noștri. Știu că în timpul investigațiilor medicale un medic ne povestea că majoritatea părinților, atunci când află că bebelușul lor din burtică se confruntă chiar și cu diferite probleme tratabile precum „buza de iepure” se gândesc deja la avort, pentru că nu își doresc să aibă un copil „imperfect”.

Ioana ne-a făcut să înțelegem în adâncul inimii ceea ce până atunci știam doar teoretic: că orice viață este importantă și are frumusețea ei, indiferent de problemele și imperfecțiunile cu care vine la pachet. Ioana este fetița noastră care nu a putut să trăiască în această lume, dar a trăit nouă luni în burtica ei. Ea este copilul nostru cu care, deși am împărtășit cel mai puțin timp aici, pe pământ, ne-a învățat cele mai importante lecții de viață.

Un al doilea lucru pe care l-am învățat de la Ioana a fost că, oricât am vrea ca viața noastră să se petreacă într-un anumit fel și oricât de mult ne-am planifica și organiza existența noastră și a copiilor noștri, există un plan și o voință a lui Dumnezeu care sunt cu mult deasupra noastră. Până la Ioana, credeam că eu pot controla absolut tot în viața și creșterea copiilor mei. Și povestea Ioanei poate ar fi fost una tragică dacă am fi trăit-o doar din perspectiva dorințelor noastre. Dar am înțeles că Domnul așterne lucrurile mult mai departe de așteptările noastre imediate și că dorința Lui este să nu ne gândim aici, ci la perspectiva veșniciei noastre.

Ca să revin la întrebare, am înțeles că nu o pot „pierde” pe Ioana, că ea nu „a fost” în viața noastră, ci „este”. Ioana face parte din familia noastră. Avem acum șase copii în casă și toți știu că Ioana este surioara lor, îngerașul din cer cu care vorbesc ori de câte ori simt nevoia. Prin Ioana am înțeles că valoarea fiecărei vieți depășește coordonatele lumii de aici, trece peste normele sociale și etichetele pe care le folosim. Valoarea vieții oricărui om este atât de mare pe cât este veșnicia. Din acest motiv, fiecare femeie însărcinată trebuie încurajată și ajutată. Ea nu are în burtică doar un pui de om, sănătos sau bolnav, dorit sau nedorit. Ea are în burtică un univers, o poveste care se continuă în veșnicie.

AN: Ce mesaj aveți pentru părinții care află în perioada sarcinii despre probabilitatea de a naște un copil cu nevoi speciale sau un copil care va trăi foarte puțin?

Pr. Dragoș B: E foarte greu acel moment și nu îndrăznesc să dau sfaturi. Îmi dau seama că, în momentul în care o sabie îți străpunge inima, e mult prea greu să te gândești la sfaturi. Cred că prima care poate ajuta în aceste situații este liniștea. Îi rog să nu se lase prinși în vârtejul care se pornește, de obicei, cu o viteză uluitoare după aflarea unei asemenea vești. E de folos ca în asemenea momente să faci, chiar și pentru puțin timp, un pas în lateral, în liniște, să nu te lași dus de niciun val. Și atunci, în această secundă de liniște să îl cheme pe Dumnezeu, să vină în inima lor. Să nu-I ceară socoteală, ci doar să Îl roage pe Domnul să le fie alături, să îi ajute. Și să fie convinși că El nu o să-i părăsească.

Îi rog pe bărbați, mai ales, să fie pregătiți pentru astfel de situații. Să fie acolo pentru mama copilului lui! E important ca bărbatul să fie bărbat, să ofere siguranță și suport necesar în momentul de criză.

Oricât de urgentă ar părea adoptarea unei „soluții”, îi rog pe părinți să amâne cât pot luarea în grabă a unei decizii finale. Să se informeze, să întrebe și mai ales să caute ajutor. Sunt preoți, sunt psihologi creștini care îi pot însoți în tot acest tumult al sufletului.

Îi mai rog pe părinți să se gândească că, dincolo de diagnosticul scris pe o foaie, este o viață care a început. Ei sunt părinții copilului din burtică și acela are mare nevoie de ei. Cu Sindrom Down, cu buză de iepure, cu acranie sau cu altă problemă medicală, copilul lor din burtică este deja un univers. Viața copilului lor nu trebuie să fie scurtă sau lungă, ușoară sau grea, ci trebuie să aibă sens. Ei, părinții, cu multă rugăciune, pot găsi acest sens. Vor întâlni oameni care le vor spune că „trebuie să scape cât mai repede de această problemă” sau „că nu are rost să se chinuie”. Să nu-i asculte. Nu boala sau malformațiile, ci tocmai aceste reacții din jur ne îngroapă de fapt copilul, răpindu-i sensul.

Ioana putea fi un copil fără nume, a cărei poveste să fi fost curmată la 8–9 săptămâni de sarcină, cu imensă durere și multe semne de întrebare care nu și-ar fi găsit răspunsul. Dar Ioana este un copil care a fost iubit, s-a născut, a trăit atât cât a rânduit Tatăl ei și acum este îngeraș în Grădinița lui Dumnezeu. Le-aș spune părinților: „Hai să vedem cât de grozavă poate fi povestea acestui prunc!”.

AN: Cum pot comunitățile de credincioși să devină un sprijin real pentru familiile care trec prin astfel de situații?

Pr. Dragoș B.: Se spune că „pentru a crește un copil este nevoie de un sat”. Din păcate, multe din comunitățile noastre nu funcționează așa cum ar trebui. Din cauza confortului, tindem fiecare să ne retragem în căldura căminului propriu și nu mai știm ce fac vecinii noștri, frații noștri. Și nici nu mai știm cum am putea să îi ajutăm. Cât de mult ne-am îndepărtat de sfatul Sfântului Pavel: „Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos.” (Gal. 6, 2). Spuneam mai înainte că, atunci când o familie primește vestea unei sarcini cu probleme, ea trece printr-un moment de prăbușire, dar comunitatea poate fi brațele care să îi țină pe acești părinți să nu cadă.

Comunitatea ar trebui să fie locul spre care această familie să își dorească să alerge, să își spună necazul, să caute ajutorul. Iar noi, cei din comunitate, așa cum știm să ne bucurăm și să petrecem la un botez sau la o cununie, așa ar trebui să fim în stare să suferim împreună cu acești părinți. Și cum putem suferi cu ei? Nu cred că ajută cuvintele superficiale de compasiune și nici încurajările goale de genul „lasă că o să fie bine, ai să vezi!”.

În Biserică, suntem obișnuiți cu imaginea bărcii care închipuie comunitatea. Și imaginați-vă că barca aceasta a comunității trece prin niște valuri foarte mari, atunci când o astfel de criză apare. Ai nevoie atunci de o ancoră solidă, care să fie în stare să oprească barca noastră să nu meargă în derivă. Și singura noastră ancoră este Hristos. Atunci comunitatea ce poate face? Nu va plânge, nu se va smiorcăi, ci le va oferi acestor părinți nădejde și încredere. Este nevoie de bărbăție duhovnicească. Avem încredere că, odată ce îi luăm pe acești frați ai noștri în rugăciunile noastre, Hristos va lucra și îi va ajuta. Poate nu se va întâmpla ceea ce ne-am dori noi să se întâmple, nu despre asta e vorba, dar cu siguranță va da un sens acestei experiențe prin care trec părinții încercați, dar și întreaga comunitate.

AN: Experiența pierderii unui copil provoacă suferință profundă, dar și o reflecție mai profundă asupra sensului vieții. Cum se poate transforma această durere în puterea de a proteja și de a susține viața altor copii și părinți aflați în dificultate?

Pr. Dragoș B.: Cred că am răspuns parțial la această întrebare și prin ceea ce am spus până acum, dar revin puțin la Ioana. Povestea ei nu s-a finalizat așa cum ne-am fi dorit în momentul acela, când poate speram să fie o greșeală de diagnosticare, să există o șansă, să fie totul doar un vis, care să se termine. Dar povestea Ioanei noastre a căpătat o dimensiune pe care nici nu ne-o imaginam atunci. Am mai spus că nu știu ce se va întâmpla cu viețile noastre sau ale copiilor noștri, dar știu că unul dintre ei, Ioana, este acolo unde trebuie, în Împărăția Domnului. Dar numai Dumnezeu poate transforma această experiență. Când suntem puși, ca părinți, într-o situație atât de dificilă – avem o alegere de făcut – care este foarte grea, sunt două direcții în care putem merge.

Vrem să mergem spre împlinirea așteptărilor noastre, spre a „scăpa” de probleme și a obține o presupusă liniște sau alegem să Îl lăsăm pe Domnul să dea un sens suferinței prin care trecem, iar la final să spunem: „Asta e cu adevărat o poveste extraordinară, a copilului meu diagnosticat cu probleme, dar care a cucerit lumea”. Sunt prea multe povești ale copiilor diagnosticați cu diferite dizabilități care au sfârșit în avort, prea multe situații ale părinților care au rămas cu inima îndurerată și cu multe semne de întrebare.

Cred că e timpul ca și părinții care au ales viața pentru copiii lor să povestească mai mult că orice viață este cu sens și că mâine poate fi vorba de un nou bebeluș care schimbă lumea.

Daniela Morar, mamă a zece copii: Dacă ar fi să dau timpul înapoi, tot o familie numeroasă aș alege