Extrase din intervenția d-nei dr. Corina Bistriceanu Pantelimon, sociolog, lector la Universitatea „Spiru Haret” din București, susținută la dezbaterea „Viitorul României și criza demografică în Uniunea Europeană” organizată la București în data de 8 martie 2019 și la inițiativa europarlamentarului independent Cătălin Ivan.
De la începutul apariției omului pe pământ și până în zilele noastre, a existat o singură formă de reproducere a societății, și aceasta este familia. Reproducerea speciei în afara familiei poate face obiect de experiment, dar ceea ce a constituit de câteva sute de mii de generații și până acum soluția de continuitate a fost nașterea copiilor în familie. Noi suntem poate prima generație de părinți care nu mai știm, nu mai putem ori nu mai vrem să ne creștem copiii. Însă familia a constituit unica formulă de perpetuare – și nu vorbim doar de cea biologică, ci și de cea culturală, și de patrimoniul economic, și de perpetuarea morală – inclusiv normativă: cele mai sfinte legi pe care le urmăm sunt cele pe care le-am deprins în familie, de la părinți, sărbătorile le ținem cum am deprins… Mai putem păcăli o lege, dar nu putem păcăli ceea ce este cutumă, ce a devenit normalitatea noastră, prin transmiterea familială.
Sociologia confirmă această primordialitate a familiei, încă de la începuturile discursului sociologic, acolo unde unitatea de bază a societății nu a fost considerat individul, ci familia. Măsura, unitatea socialului este familia și nu individul, căci în familie și nu în individ sunt deținute, concentrate, ca într-o matrice complexă, toate trăsăturile pe care le găsim ulterior în societatea globală.
De curând, din perspectiva istoriei familiei, fenomene de altfel neforțate, precum urbanizarea și globalizarea, au dus la slăbirea familiei ca instituție. Momentul de dispută, de ruptură, a fost când s-a afirmar că există o dispută între familie și stat. În timpul Revoluției Franceze, Danton spunea: „Copiii nu aparțin familiei, ci statului”. Iar Napoleon Bonaparte a preluat ideea că copilul trebuie luat de la naștere de sub tutela părinților și încredințat statului, care trebuie să se îngrijească de educarea, de creșterea lui, cu cine se va căsători, cu cine se va lupta, unde și pentru ce va munci. Unitatea (de bază a – n.n.) statului cetățenesc nu mai este familia, este cetățeanul, adică individul. Așadar a avut loc o discontinuitate de reprezentare asupra ceea ce înseamnă baza societății și, în consecință, societatea ca întreg.
Prin urmare, putem să discutăm despre creșterea demografică ca despre creșterea numărului sau stagnarea pierderii de indivizi în cadrul unei societăți, dar ar fi poate mai realist să vorbim despre păstrarea și întărirea familiei. Până la confirmarea unor experimente care recomandă reproducerea oamenilor și în afara formulei familiale, acestea nu au validitate. Inclusiv în mediul academic, în domeniile științifice, sunt scrise manuale, se fac cercetări ale căror concluzii (programate) susțin că familia este o unitate depășită din punct de vedere cultural – de vreme ce ea nu mai ține pasul cu schimbările tehnologice, istorice, civilizaționale ale vremii. Este condusă de niște amatori absolut nepregătiți pentru rolurile de soț, soție și părinți; nu mai slujește la îndeplinirea funcțiilor pe care în mod obișnuit, tradițional, le-a îndeplinit de atâta amar de vreme și până astăzi. Drept urmare, sunt propuse, cu toată greutatea pe care instituțiile științifice respective o au, definiții noi și viziuni noi despre ceea ce înseamnă familie. Se renunță treptat la conceperea familiei ca instituție cu funcții fundamentale pentru societate, cu anumite structuri de roluri – roluri de femeie și bărbat, desemnate sexual, rolurile de vârstă, deopotrivă culturale și naturale – și de autoritate.
Trebuie să menționăm aici că gândirea care opune natura și cultura este una falsă. Natura a confirmat cultura, sau cultura este împletită cu natura de la începuturile existenței umane și până astăzi. Nu a existat niciodată un divorț între natură și cultură – până astăzi, când îl proclamăm noi. Este o perspectivă artificială asupra realității. Rolurile familiale, care sunt deopotrivă naturale și culturale, de soț și soție, de părinte și copil, cele care formează structura de vârstă și structura sexuală a familiei, au ajuns a fi contestate în cadrul unei noi teorii, care vede familia ca formă de asociere. Familia este cel mai complex generator de identitate, prin tipurile de roluri pe care le presupune. De-a lungul existenței familiale, suntem transfigurați și identificați printr-o suprapunere de roluri, o suprapunere de identificări și totodată o transformare continuă a lor. Aceasta a asigurat până acum și echilibru psihologic, și coerență, și complementaritatea funcționării în interiorul familiei. Familia a fost și școală, și spital, și unitate asistență socială, și loc de dezbateri, și loc de muncă și așa mai departe. Or, atunci când noi o definim ca și formă de asociere, nu o mai considerăm ca mediul predilect în care omul se naște și rămâne și după moarte, nici ca celulă conjugală în care transformându-ne din copii în părinți (transformarea esențială prin care trecem prin căsătorie). Ca formă de asociere, familia devine cuplu, o formulă partenerială prin care se asociază doi (poate mai mulți) indivizi, cu individualități neprecizate prin asumarea de roluri, o formulă care nu ne garantează precizarea unei individualități, unei identități proprii.
Este exagerată astăzi afecțiunea care ar trebuie să constituie baza familiei conjugale, și care, în mod tradițional, are rolul de inițitoare sau catalizatoare în întemeierea unei familii și a căsătoriei. Există un filosof american (R. Sennet) care spunea că dragostea supraevaluată, singura soluție chemată să susțină comuniunea familială și căsnicia este de fapt o formulă distructivă; nu există o singură formulă afectivă cu asemenea forță și longevitate care să susțină ani sau zeci de ani o căsătorie. Dragostea conjugală, ca toate formele (atât de felurite!) de dragoste, este o stare în schimbare, un complex de sentimente care poate să parcurgă o gamă foarte variată, de la dragostea pasională, la atașament reciproc, la prietenie, la încredere verificată pe parcursul timpului, și nu o dispoziție care dispare după un număr de ani, după care ne dăm seama că nu ne mai ține nimic în asocierea noastră de cuplu. Și avem libertatea, dreptul și nefericirea de a ne manifesta din nou pur individual și singuri.
Am încercat să identific care sunt sursele natalității pe care ne mai putem baza. Ele din păcate sunt contrare accentelor care se pun atât în mass-media, cât și în discursurile publice în cadrul ideologiilor actuale sau în proiectele politice.
- Sursa socială o constituie categoriile considerate inferioare de populație, fără venituri mari, fără carieră educațională lungă (carieră care duce la scoaterea mai ales a femeilor din „cariera” familială, la scăderea fertilității, la vârste foarte înaintate la căsătorie. Ne place sau nu, o populație feminină cu o educație mai scăzută se conjugă pozitiv cu o natalitate crescută.). Tot aici se înscrie mediul rural– orașul este devorator, nu producător de populație și, într-adevăr, din acest punct de vedere, unele măsuri de stimulare a natalității în mediul urban sunt binevenite. Ar fi nemaipomenit ca ele să fie dublate și în localitățile urbane mici sau în mediul rural, care rămâne încă o sursă de natalitate, cu condiția ca tinerii sunt rămână în acest mediu, să fie stimulați să refacă sau să construiască locuințe unifamiliale, extrem de favorabile creșterii copiilor. Un copil crește în sat în condiții mult mai prielnice copilăriei decât este orașul; și, în legătură cu asta, încă Blaga observa „bătrânețea” copiilor care se nasc la oraș. Astăzi, suferința copiilor și adolescenților sinistrați în spațiile sufocante ale orașului este gestionată de psihologi, care remarcă creșterea numărului de clienți sub 20 de ani. Chiar dacă statul nu are resurse suficiente pentru a acorda stimulente pe termen lung, este suficientă susținerea unei generații familiale, pentru că un copil care crește într-o familie numeroasă tinde să reproducă modelul familial. Deci, dacă susținem o generație, avem șanse să mai susținem încă una sau două după aceasta.
- Sursele de natură economică sunt cele din spațiul rural (proprietatea funciară creează și susține legăturile familiale) sau economia naturală. Din nou amintim că puținătatea resurselor se conjugă cu buna natalitate, crește solidaritatea și dependența reciprocă a membrilor familiei – pentru a rezista, ei trebuie să lucreze împreună – și a fiecăruia de familie. Pentru ca un copil dintr-o familie săracă să facă studii, el trebuie să se bucure de susținerea întregii familii. Și de multe întâlnim de multe ori asemenea copii în sistemul de învățământ, mult mai motivați și cu rezultate mult mai bune decât cei care vin din familii cu resurse materiale și educaționale mai mari.
- Sursele culturale ale natalității se bazează pe tradiție și pe puterea culturii familiale. Nu trebuie să ne temem să pronunțăm și să vorbim despre „tradiție” în discursurile noaste publice. Chiar și în anul trecut, înainte de referendumul pentru căsătorie, am convenit să nu mai vorbim despre „familia tradițională”, din cauza conotațiilor ngative pe care ideea de tradiție le are, că e mai oportun să vorbim despre „familie naturală”. Dar natura și tradiția merg, dintotdeauna, împreună! Tradiția înseamnă selectarea celor mai bune soluții la problemele cu care s-a confruntat până acum comunitatea și societatea. Tradiția nu este un organism anchilozat, nu este un schelet, nu este ceva mort, ci este acea colecție de soluții care ne-a ajutat să ajungem până unde suntem. Kinrad Lorenz, unul dintre laureații Premiului Nobel pentru Fiziologie și Medicină (nu un moralist, nici un teolog!) spunea la un moment dat că unul dintre cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate este moartea tradiției – mai periculoasă chiar decât armele nucleare pentru posibilitățile de supraviețuire a speciei noastre.
- Resursele psihologice care cred că pot sluji la creșterea natalității constau în accentuarea identităților familiale de sex și vârstă. Recunoașterea feminității și a masculinității, a copilăriei și a maturității ca tipuri sociale distincte. Copiii au nevoie de părinți care să-i nască și să-i protejeze, au nevoie de mame care să-i nască și să-i îngrijească și de tați care să-i protejeze și să-i reprezinte. Femeile, la rândul lor, au nevoie de bărbați, și bărbații de femei. Nu suntem doar cetățeni, ci femei și bărbați, tineri, bătrâni sau copii. Egalitatea de șanse nu înseamnă obligația (imposibilă, în realitate) de a fi egal. Ea poate să fie o oportunitate pentru cei care au anumite aptitudini, ambiții, posibilități de a face ceva care nu este neapărat asociat sau condiționat de identitatea sexuală sau de vârstă pe care o au. Cred că nici femeile, nici bărbații nu văd „egalitatea” ca pe un câștig, pentru că esența feminității și esența masculinității nu pot fi egalizate. Putem să avem același IQ, putem să avem performanțe sportive asemănătoare … dar, ca și femeie, nu mă definesc în niciun fel prin aceste tipuri de performanță care pot fi egale cu ale bărbatului, ci prin cu totul altceva.
În ceea ce privește, dincolo de sursele identificate, măsurile care pot fi luate pentru stimularea natalității – reiau ideea controlului mobilității sociale și a plecării tinerilor. Ce se întâmplă acum cu România – plecarea forței de muncă, a tinerilor în special – s-a întâmplat deja cu satul românesc. Așa cum arată acum satul, e posibil să arate România în 10 sau 20 de ani. De asemenea, creșterea prestigiului asociat maternității și feminității. Percepția femeii mamă tinde să devină una negativă: și în școală, și în corporații, ba chiar și în mass media. Numai în biserică, maternitatea mai este pozitivată. Statul poate să restaureze o parte din prestigiul asociat maternității – prin refacerea statutului și avantejelor de mamă eroină. Desigur, cei care am crescut în perioada comunistă zâmbim su ne încruntăm, căci atunci ideea de „mamă eroină” se asocia cu un regim constrângător care obliga maternitatea, o etichetă pusă de către un stat autoritarist. Este posibil ca noile generații de mame, care nu au această reprezentare negativă asupra statutului de „mamă eroină”, să perceapă bine această recunoaștere, această afimare pozitivă a maternității. Până la urmă, există un eroism al cetățenelor unei societăți, care este asociat maternității și pe care statele sunt datoare să îl recunoască.
În sfârșit, mai adaug un cuvânt despre discuția care a avut loc în spațiul public despre obligativitatea instituționalizării copiilor de la vârste din ce în ce mai mici… Învățământul obligatoriu începea la șase ani. Se propune să înceapă la cinci sau la patru în următorii 3-4 ani. Recunoșatem că, din păcate, multe familii sunt destul de slăbite și au singure inițiativa d a-și încredința cât mai repede copiii creșei, bonelor, instituțiilor specializate. Părinții se tem, de multe ori, să mai fie părinți. Tinerii citesc o sumedenie de cărți, își fac planuri financiare, economisesc, își cumpără locuințe, mașini și tot nu sunt siguri că vor putea să crească un copil. Există. prin urmare, „stimulată” și la nivel social, această slăbiciune din partea familiei. Dar să nu fie dublată și de factorii decizionali! Este benefic să existe grădinițe, creșe și sisteme de ajutorare a mamelor care vor să se întoarcă la muncă la puțin timp după naștere, dar să nu fie toate mamele, toate familiile obligate să facă la fel. Ar fi astfel afectate, pedepsite tocmai familiile și mamele care doresc să se ocupe de creșterea copiilor, adică una dintre cele mai prețioase resurse ale societății. Vârsta primilor șase-șapte ani petrecută în afara familiei va conduce la formarea unor copii obișnuiți să mănânce, să doarmă, să se joace în afara casei, într-un spațiu, într-un mediu care nu este familia. Ca adult, el nu va avea șansa să știe ce înseamnă părinți, familie, cultură familială, casă, încredere, confort, echilibru, stabilitate.
NOTĂ
Invitații prezenți la dezbaterea moderată de Ioana Picoș –
moderator, activist pro-familie, au fost:
• Vladimir
Alexandrescu – Consilier al președintelui Institutului Național de
Statistică și purtător de cuvânt al Institutului Național de Statistică
• Roxana
– Andreea Marin – Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului
București
• Prof.univ.
Sergiu Octavian Stan – SNSPA București
• Lect. Univ. Dr.
în Sociologie Corina
Bistriceanu Pantelimon, Universitatea „Spiru Haret” – Bucureşti
• Preot Constantin
Oprea, Biserica Ortodoxă Română
• Pastor Virgil
Achihai – Președintele Bisericilor Creștine după Evanghelie din România
• Pastor Ștefan
Tomoiagă – Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea din România
• Mirela Asman,
Federația Comunităților Evreiești din România
• Pastor Dr. Viorel
Iuga – Presedintele Uniuni Bisericilor Baptiste din Romania, Presedintele
Alianței Evanghelice
• Eliza-Maria
Cloțea – Președinte Studenți pentru Viață
• George Lăpădat –
vicepreședinte ATOR Banatul de Munte
• Cristian Chesaru
– student la Facultatea de Sociologie
• Ionuț Mirea,
președinte Asociația Tinerilor Bucureșteni
VIDEO integral
Citește mai mult despre Dezbaterea „Viitorul României și criza demografică a Europei”
Scăderea populației: Soluții pentru viitor
VIDEO integral. Europarlamentarul independent Cătălin Ivan a lansat DemRo, o platformă de dezbatere despre criza demografică
Eliza-Maria Cloțea: „De ce scăderea demografică înseamnă lipsă de sănătate și ce ochi trebuie să deschidem ca să vedem soluția”
-
-
-
-
