de Cristina Popescu, Facebook
Drepturile omului sunt produsul unei gândiri civilizaționale generată ea însăși în matrița creștinismului, a cărui viziune restauratoare a demnității universale a persoanei umane aceste drepturi caută să o reproducă printr-un filtru secular și secularizant (din ce în ce mai deformat în ultima vreme).
Drepturile omului nu s-ar fi putut naște în spațiul hindus, african sau extrem-oriental, pentru că ele nu sunt o emanație nouă a „rațiunii universale”, ci derivă dintr-un model cultural specific aplicat omului și lumii, și anume cel generat de forța creștinismului viu.
Eliminând izvorul transcendent al modelului omului universal adus de creștinism, cu alte cuvinte eliminându-l pe Dumnezeu, aceste drepturi rămân monedă de hârtie fără acoperire în aur, simplă declarație a cărei forță depinde de un prestigiu inițial din care se hrănește dar care se consumă fără a fi reînnoit și de puterea în declin a statelor născute în creuzetul istoric al creștinismului.
