Discursul Marei Epuraș de la Centrul Maternal Sf. Elena la Marșul pentru Viață București 2026:
Prezentare…
V-ați gândit vreodată cum e să nu ai unde să te întorci acasă… nu pentru că nu vrei, ci pentru că acolo te așteaptă frica?
După cum am mai spus, lucrez ca și asistent social în Centrul Maternal Sfânta Elena, din Valea Lupului, județul Iași. Un loc care demonstrează că și o comunitate mică poate face ceva foarte mare: poate salva vieți. Aici ajung mame aflate în criză, femei însărcinate fără sprijin, mame cu copii care fug din relații pline de abuz și frică, femei care, pur și simplu, nu mai au unde să locuiască. Și, de cele mai multe ori, nu vin doar fără un acoperiș… vin fără încredere, fără siguranță, fără speranță.
Am cunoscut o mamă de 33 de ani, cu 4 copii. 11 ani a trăit în abuz. Când a ajuns la noi, era nesigură, speriată, și uneori era greu chiar și să comunice. Era genul de om care își cere scuze… chiar și când nu greșește. Dar pentru prima dată… nu a mai fost singură.
Am fost lângă ea – în procesul de divorț, în lupta pentru drepturile copiilor, în căutarea unei chirii, deși puțini acceptă o familie cu 4 copii. Am fost acolo și în lucrurile mici, când trebuia să meargă la școală cu copiii, la medic, sau pur și simplu când avea nevoie de cineva care să o încurajeze să nu renunțe.
A fost greu. Dar s-a putut. Astăzi, trăiește în chirie cu copiii ei, se întreține singură, muncește, se descurcă… și, poate cel mai important, a învățat să aibă încredere în ea. Este unul dintre puținele cazuri cu un final atât de bun. Dar tocmai de asta contează atât de mult. Pentru că ne arată că schimbarea este posibilă… atunci când cineva este acolo, la timp.
Din experiența noastră cu mamele aflate în criză, am înțeles un lucru simplu: o mamă nu are nevoie doar de un acoperiș deasupra capului. Are nevoie de oameni. Are nevoie de specialiști, de comunitate, de sprijin real și de un loc sigur unde poate începe să își reconstruiască viața. Prin sprijin, consiliere, ajutor concret, ghidare, perspectiva lor începe să se schimbe.
Încep să capete mai multă încredere în ele, încep să vadă că există o alternativă pentru viitor și, poate cel mai important, încep să simtă că nu mai sunt singure. Iar asta schimbă totul. Asta înseamnă, de fapt, solidaritatea despre care vorbim astăzi: nu doar să spunem că suntem pentru viață, ci să fim cu adevărat lângă ea, acolo unde este cel mai greu.
Centrul Sfânta Elena oferă exact asta: consiliere, sprijin, siguranță și o șansă reală la un nou început. Dar astfel de locuri nu există singure. Există pentru că oameni aleg să nu rămână indiferenți – prin voluntariat, prin donații, prin implicare. Dacă ne raportăm la tema Marșului pentru Viață, asta înseamnă solidaritate reală cu mama și cu copilul ei, nu doar la nivel de cuvinte.
Înseamnă să fim alături nu doar de copilul nenăscut, ci și de fricile, traumele și nesiguranțele unei mame. Înseamnă să oferim sprijin acolo unde există vulnerabilitate. La noi, în Valea Lupului, s-a demonstrat că se poate. O comunitate mică a reușit să construiască și să susțină un centru maternal funcțional. Asta arată că schimbarea nu ține de cât de mare ești, ci de cât de mult îți pasă.
De aceea, dacă vrem cu adevărat să fim alături de mamă și de copil, avem nevoie de mai mult: mai mult sprijin, mai multe astfel de centre și mai mulți oameni dispuși să se implice. Pentru că solidaritatea nu este un slogan, ci o alegere pe care o facem zi de zi.
Și poate că, la final, asta rămâne: că viața nu se apără doar prin cuvinte, ci prin ceea ce alegem să facem pentru ea, în fiecare zi. Prin felul în care răspundem atunci când cineva are nevoie de ajutor. Prin curajul de a nu trece nepăsători. Pentru că, uneori, pentru o mamă, diferența dintre disperare și speranță nu este un discurs… ci un om care a ales să fie acolo.
Discursuri:
