A fi sau a nu fi mamă singură

Preluare de pe: spiralacolorata.ro

Anul 2015 mi-a adus multe schimbări în viață: am renunțat la a munci pentru alții, am început construirea unui nou business (agenția de comunicare MAINOI, în prelungirea activității Asociației MAINOI), am câștigat o finanțare de la POSDRU, am evoluat mult cu programul ECO de la Electric Castle, am întărit relația profesională și personală cu echipa GIANT, am dezvoltat noi parteneriate.

Ce mi s-a întâmplat însă în iulie 2015 era ceva  de negândit, neașteptat, neprogramat: am aflat că sunt însărcinată. Cu o relație de șase ani proaspăt încheiată, am nimerit într-o combinație de câteva săptămâni, fără angajamente prea puternice din partea niciunuia dintre noi, din care a rezultat o sarcină. O sarcină pe care am încercat să o evit cu o pastilă ”de după”, dar care nu și-a făcut efectul.

El a decis repede ca răspunsul lui e NO WAY și a încercat tot ce a fost posibil să mă convingă că un avort este cea mai bună soluție. Nu e însurat, nu are copii, nici iubită, doar o carieră în afara țării la care ține foarte mult. Și planuri de viață care nu includ un copil neprogramat.

Argumentele pro-avort ale lui:

• nu omori nicio ființă, nu-i mai spune „baby”, e doar un embrion;
• dacă îl păstrezi, vei distruge trei vieți: a mea, a ta si a lui;
• ești egoistă alegând să dai naștere unui copil pe care îl privezi din start de grija, atenția și dragostea tatălui lui natural;
• vei avea un copil handicapat emoțional, care te va urî pentru că l-ai adus pe lume, deși știai că tatăl lui nu îl dorește;
• vei avea mereu probleme financiare și nu îi vei putea oferi singură tot ce va avea nevoie pentru a avea o viață lipsită de griji;
• pentru că noi nu ne iubim, nu suntem căsătoriți și nu avem o familie, copilul nu va avea un model corect pe care să îl urmeze și va avea o viață lipsită de moralitate.

Argumentele pro-avort ale mele (nu pot să fac acest copil pentru că):

• aș avea un copil cu un om pe care nu am apucat să îl iubesc;
• tocmai mi-am deschis afacerea și am câștigat finanțarea, un copil înseamnă să renunț la visele mele de antreprenoriat;
• nu prea am bani, mai ales că nu voi primi indemnizație pentru creșterea copilului. Fact: Legea româneasca îți dă dreptul la indemnizație doar dacă ai fost angajată în ultimele 12 luni înainte să naști. Cum eu am renunțat la serviciu în ianuarie ca să îmi cresc startup-ul și ong-ul, nu am avut carte de muncă în ultimele șapte luni. Nu mai contează cei opt ani de contracte de muncă neîntrerupte și taxe virate către bugetul de stat, reprezentând 72% din venitul meu (contribuțiile angajatului + angajatorului). Statul român crede că e mai bine să le ajute pe femeile care își plănuiesc să facă un copil, se angajează fix cu un an înainte să nască, iar apoi intră în concediu de maternitate, pe banii de la buget. Într-un fel, până și statul român încurajează avortul;
• nu mi-am întâlnit sufletul pereche, nu am făcut nunta, luna de miere și toate celalelate conform planului;
• e prea greu să cresc un copil de una singură, nu sunt suficient de matură, de responsabilă, de deșteaptă, de dedicată;
• nu o să mai pot merge la party-uri, nu o să mai ies cu prietenii mei (majoritatea nu are copii), nu o să pot să mă mai duc la competițiile de ciclism;
• o să îi supăr foarte tare pe părinții mei care nu vor înțelege cu ce au greșit, încât fata lor nu a putut să fie și ea în rândul lumii;
• o să fiu stigmatizată, judecată, catalogată, bârfită, arătată cu degetul, compătimită;
• nu o să îmi mai găsesc niciodată un bărbat cu care să îmi fac o familie, căci cine își dorește o femeie care vine din start cu un copil al altcuiva?

Trei săptămâni de zbateri emoționale intense, de citit pe net și aflat implicațiile fizice ale unei intervenții de întrerupere de sarcină, dar și ce au făcut alte femei, păreri, experiențe, sfaturi. În final, am vorbit cu ai mei părinți, prieteni, colaboratori. Îmi devenise deja clar că dacă tot amân să fac avortul și le spun din ce în ce mai multor oameni de situația mea, înseamnă că inima îmi spune să nu îl fac. Mintea spunea că DA, fă-l că e mai bine pentru tine, inima spunea NU, nu îl face, va fi cel mai rău lucru pentru tine.

Am decis să îl păstrez și am lăsat inima să îmi îmblânzească creierul, ieșind la iveală argumentele anti-avort:

• la prima ecografie (7 săptămâni, adică aprox. 5 de la concepție), medicul mi-a pus să îi ascult bătăile inimii; deci o fi fost el un embrion, dar unul care avea inimă;
• m-am gândit că a distruge o viață înseamă să o curmi, deci dacă păstrez bebelușul nu distrug nici viața tatălui, nici pe ea mea, nici pe a copilului. Dacă fac avort, cu siguranță distrug viața celui mai nevinovat dintre noi;
• faptul că un copil se naște într-o familie (cu părinții căsătoriți) nu îi garantează faptul că el va crește echilibrat emoțional. Sunt milioane de părinți, deopotrivă mame și tați, care își handicapează emoțional copiii, neavând grijă de ei, neiubindu-i, neînțelegându-i, bătându-i, etc.
• dacă tatăl natural decide să nu fie alături de copilul lui, este alegerea, asumarea și responsabilitatea LUI, nu a mea;
• dacă m-am luptat îndârjit și neobosit pentru cauze care nu sunt ale mele (Roșia Montană, câini vaganonzi, drepturi cetățenești, piste de biciclete, etc), cu siguranță am putere să lupt pentru cea mai importantă și personală cauză a mea: fericirea copilului meu;
• dacă până acum lucrurile nu au mers conform planului (întâlnit omul potrivit, prietenie, iubire, locuit împreună, căsătorie, copii), de ce am impresia că în viitor ele se vor așeza așa cum vrea mintea mea să le așeze? Și chiar dacă s-ar întâmpla conform planului, cine îmi garantează că nu am divorța în 3 ani de la nașterea copilului (știați că rata divorțului în Europa este de 60%)?
• banii sunt necesari, dar niciodata nu au fost o condiție suficientă pentru fericire. Dacă există șansa să îmi privez copilul de bunuri materiale, sunt sigură că nu îl voi priva niciodată de înțelegere, dragoste, grijă, empatie, ascultare, educație, stimulare mentală, apropiere sufletească. Și sunt convinsă ca acestea sunt ingredientele absolut necesare pentru a crește copii echilibrați. Banii vin și pleacă. Dragostea rămâne;
• după cum spuneam mai sus, orice e posibil, chiar să-mi găsesc sufletul pereche, deși am un copil cu alt bărbat;
• în orice circumstanță, am convingerea că un copil te transformă într-un om mai bun.

Decizia de a păstra copilul a venit pe fondul argumentelor de mai sus, dar adevărul este că mi-a fost ușurată enorm de sprijinul pe care l-am primit de la: părinții mei, fratele meu, rudele, prietenii, clienții mei, colaboratorii, vecinii, amici mai apropiați sau mai îndepărtați. Toți s-au bucurat sincer când le-am spus cam ce aș vrea eu să fac și m-au asigurat de sprijinul lor necondiționat.

Și nu pot să nu mă gândesc: oare cum ar fi dacă mai multe femei aflate în situația mea, cu un copil respins de cealaltă jumătate procreatoare, chiar și mult mai puțin norocoase decât mine (eu recunosc, am o situație materială cât de cât stabilă, chiar și fără ajutorul de la stat), ar fi sprijinite de comunitate? În primul rînd, ar fi nevoie să nu fie stigmatizate. Stigmatizat ar trebui să fie bărbatul care fuge, nu femeia care alege să întâmpine viața. În al doilea rând, fiecare din jurul mamei și copilului să promită că ajută cu ce poate: un loc de locuit, ceva de muncă pentru mamă, sprijin în creșterea copilului, un pătuț, haine, mâncare pentru copil, ceva bani pentru analize și ecografii, timp pentru babysitting, etc. În al treilea rând, cu sprijin moral, care e cel mai important. Societățile primitive (și multe altele contemporane, dar cu alt model cultural) își cresc copiii la comun, în comunitate. Există celula de bază (mama+tatăl), dar la creșterea copilului participă mulți alți membri din jur. Iar acești copii cresc având mai multe modele, atât masculine, cât și feminine, sunt mai sociabili și mai adaptați vieții.

Finalmente, aș vrea să spun că eu cred că dacă ne-am schimba atitudinea față de ce înseamnă viață, atunci am evita praticarea atât de multor avorturi și, în consecință, traumatizarea atât de multor femei (nu am facut avort niciodată, dar sunt sigură că pe tine, ca femeie, te traumatizează tare un asemenea act). Apropo, știți că suntem pe primul loc in Europa la numărul de avorturi? Practic, la noi, din trei copii, unul nu se naște 🙁

Nu mă înțelegeți greșit, nu am devenit o militantă anti-avort. Cred cu tărie că e dreptul femeii să aleagă dacă face sau nu o întrerupere de sarcină. Însă, trăind pe propria-mi piele situația de a lua o asemenea decizie, sunt sigură că majoritatea femeilor alege avortul pentru că nu are sprijin de la tatăl copilului, și, în consecință, nici de la comunitatea din jurul ei, care în loc să o sprijine, o acuză și o marginalizează. Ea, în sufletul ei l-ar ține, dar fără să aibă aprobarea celor din jur, coroborat cu alte argumente, alege calea ”ușoară”.

Închei într-o notă optimistă și le spun viitoarelor mămici, singure sau cu partener, că sarcina nu e o boală, că te poți simți minunat în această perioadă, că poți să faci aproape tot ce făceai înainte și că aici nu se termină viața ta și începe viața copilului, ci începe viața voastră nouă și minunată împreună. Pentru mine e nou experiment, care cred că îmi va aduce multe satisfacții.

Ca dovada, eu nu m-am lăsat de biciclit, și nici de activism, așa că vă aștept pe toți părinții cu copii să îmi fiți alături în noua mișcare pe care am făcut-o cu gândul la acest nou început: Mămici pe biciclete! 🙂 Sâmbătă, 26 septembrie, de la ora 14.00 ne întâlnim la Herăstrău toți părinții care își doresc un oraș mai verde pentru copiii lor și facem o tură de biciclete în jurul parcului pentru a arăta că nu ne-am oprit din pedalat, acum că avem copii. Ba chiar am pedala mai mult, dacă am avea infrastructură dedicată. Avem entertainment pentru copii la start și tombolă cu premii pentru mămici la finish. Event facebook aici.

Vă mulțumesc și vă pup,

nico

p.s.:Dacă ești într-o situație de cumpănă, te rog să îmi scrii (saywhatnico @ gmail.com). Cu siguranță, nu o sa încerc să te conving de nimic, doar o să îți fiu alături.

p.s 2: am patru luni, încă nu știu ce e, dar vă anunț curând.