Soția recalcitrantă – e foc în casă
Sminteala opusă înțelepciunii și extravaganța merg mână în mână cu încăpățânarea. Și nici nu poate fi altfel, întrucât omul smintit care trăiește cu capul în nori pune, mai presus de orice, dorințele lui imediate. Este de la sine înțeles că nu rareori acesta intră în contradicție cu dorințele, planurile și ideile celorlalți oameni. Apare conflictul. Emoțiile care influențează omul smintit, mult mai puternice decât judecata, se aprind și mai tare. Obiectul poftit pare și mai dorit. Când își atinge scopul, individul smintit se împotrivește cu forțe îndoite celor ce-i stau în cale. Și dacă ei (de exemplu părinții) dau înapoi în fața presiunii – și de cele mai multe ori așa se și întâmplă fiindcă pe oamenii normali îi lasă nervii în astfel de lupte, – copilul înțelege destul de repede că încăpățânarea este bună întrucât îți aduce victorie. Și acest lucru i se fixează eficient în caracterul său. Dacă nu-i convine ceva – copilul se manifestă și adulții cedează, dând neputincioși din mână.
Blândețea, caracterul conciliant, încă din vremuri străvechi, au fost considerate cele mai importante calități feminine, la multe popoare. «Soția îndărătnică – este foc în casă» ne-a avertizat înțelepciunea populară. Adică răul cel mai cumplit care se poate întâmpla într-o gospodărie. Arde casa – n-o să avem acoperiș deasupra capului; ard hambarele – familia va fi înfometată de moarte.
Shakespeare, confirmând că «dacă toți cei care au neveste îndărătnice ar fi ajuns la disperare, atunci a zecea parte din omenire s-ar fi spânzurat», a considerat această temă atât de necesară că i-a închinat cunoscuta lui comedie «Îmblânzirea scorpiei». Socoteala lui a fost adevărată: au trecut aproape patru secole și comedia sa face parte dintre cele mai cunoscute, cele mai jucate, cele mai iubite de public.
Pe bărbatul îndărătnic, care bineînțeles că nu e zahăr, opinia publică nu-l judecă așa cum face cu o femeie arțăgoasă. Dimpotrivă, și în acest caz pretențiile se îndreaptă tot spre soție: că nu a găsit calea de abordare, n-a fost în stare să cedeze.
Soția lui Socrate, Xantipa, din vremurile antice, este o întruchipare a soției încăpățânate, arțăgoase. Iar smerenia de care a dat dovadă soțul ei i-a făcut pe contemporani să explice acest lucru prin natura minții lui deosebite, filosofice. Altul ar fi arătat de mult cine este stăpân în casă, după care, chipurile, ea și-ar fi venit în fire (idee care apare mai târziu la Shakespeare), iar bărbatul înțelept s-ar fi lăudat, convingându-se pe sine și pe ceilalți că dacă poate să se descurce cu o soție îndărătnică, atunci se poate descurca ușor cu oricine. De fapt n-ar trebui să ne mirăm dacă la cererea feministelor comedia lui Shakespeare ar fi interzisă, mai devreme sau mai târziu, în Occident. Prea contrazice ideile egalității.
Este un fapt împlinit că, în virtutea apărării drepturilor feminine, caracterul conciliant încetează treptat să mai fie perceput ca o însușire feminină pozitivă. Majoritatea divorțurilor în societatea contemporană «civilizată» au loc la inițiativa soțiilor. Acest lucru nu este altceva decât o dovadă clară că multe soții s-au dezvățat să rabde. Femeile, după natura lor, sunt mai emoționale și educarea răbdării pentru ele este foarte importantă. La mânie, cuprinsă de sentimente, femeia ofensată săvârșește fapte pe care le poate regreta toată viața. Răbdarea, fiind dintotdeauna caracteristica cea mai importantă a femeii, este ceea ce o reține de la impulsivitate și nesăbuință. Acum corul sfătuitorilor – rude și prieteni – bine organizat cântă cu totul altceva: «Cât poți să rabzi?! Ia-l la goană! Viața este una, grăbește-te, altfel îți pierzi șansa!» În final, de fapt, oricum trebuie să rabzi: să rabzi povara educării copiilor rămași fără tată; dificultatea caracterului noului soț sau singurătatea feminină care, cât ai fi de curajoasă, ți se pune în gât ca un nod. Cu alte cuvinte, aceasta din urmă este mai amară decât toate, dar nu mai poți să întorci timpul înapoi.
Deci răbdarea, smerenia și blândețea femeii cucernice se îmbină organic cu neîngăduirea răului.
«Facem zgomot, frate, facem zgomot…»
Există încă o trăsătură cultivată cu succes în cultura contemporană și este normal ca ea să se manifeste tot mai vizibil în comportamentul oamenilor care iubesc această cultură. N. G. Hramova o definește ca «gălăgie» (manifestare cu voce tunătoare). Pe de o parte aceasta este o manifestare demonstrativă; tinerii trebuie să-și facă simțită prezența vorbind tare. Pe de altă parte, vorbitul tare (mai ales împreună cu sminteala și îndărătnicia) de cele mai multe ori duce la scandal – o situație puțin agreată, totuși nu atât de blamată în societatea contemporană precum era înainte când cultura înaltă n-a fost diminuată într-atât, ci, dimpotrivă, era reper chiar și pentru cei care, datorită situației materiale și poziției sociale, nu aveau acces la această cultură.
Epoca actuală a adus chipuri noi care să fie imitate de tineret. Fetele au crezut că este «cool» nu numai să fumezi, dar să și înjuri tare de mamă, să faci gesturi obscene, să te îmbeți până nu mai știi de tine, să arăți «trecută prin multe». Acum, chipurile, vremurile s-au schimbat, dar exacerbarea năravurilor este atât de mare că sunt percepute ca o nouă conduită.
Fetele gălăgioase, fără jenă, pentru care înjurătura de mamă nu este înjurătură, ci un vocabular normal, pot fi eleve de învățământ tehnic profesional sau studente ale universităților prestigioase. În aparență (cel puțin până la o anumită vârstă, până când viciul nu li se vede pe față) ele pot să aibă aspectul unor fete drăguțe, chiar inteligente. În această privință, probabil, se arată influența postmodernismului cu amestecarea susului și josului, cu combinarea lucrurilor necombinabile.
Multe femei discută în amănunt în auzul tuturor (chiar la televizor ca să nu mai vorbim de forumurile de pe internet și de rețelele de comunicare) despre trăirile lor strict interioare, intime. La multe reprezentante ale sexului frumos nu s-a manifestat deloc franchețea feminină, care s-a transformat adesea în lipsă de tact. Articolele din jurnale și reviste, transmisiunile tv și radio, care au băgat în cap oamenilor că nu trebuie să fie nimic interzis, și-au îndeplinit scopul. Fericirea aceasta nu a adus nimic bun, deși adepții deschiderii ne-au asigurat că toate relele noastre – vin de la lipsa deschiderii. În acest timp, feminitatea a scăzut vizibil. Atât de mult, încât multe mame ridică nedumerite din sprânceană atunci când ascultă sfatul sfântului episcop Teofan Zăvorâtul: «Pe fată trebuie s-o înveți … de fiecare dată, cum să rupă răul, explică-i că nu e bine, – și adaugă faptul că bărbații nu fac altceva decât să vorbească: uite-o și pe fata asta care nu e mai presus decât un bărbat». Aceste mame se comportă chiar ele masculinizat și nu văd nimic rău în asta.
«Tandrețea adevărată nu poate fi confundată cu nimic și ea este tăcută», a scris Ana Ahmatova. Tot așa și taina adevăratei feminități este tăcută, adâncă, tainică. Aceasta nu este, în niciun caz, taina femeii-vampe și cu atât mai mult a variantei ei contemporane, vulgarizată dincolo de poate, primitivizată.
O, mult lăudată Maică!
Este timpul să punem punctul pe «i», concretizând, în fine, acel ideal feminin care nu poate fi schimbat de nimeni, oricât s-ar strădui. Acest ideal – Maica Domnului, Pururea Fericita și Neprihănita Fecioară Maria. Din fericire, au ajuns până la noi înfățișările chipului Ei făcute de Sf. Evanghelist Luca, precum și povestirile despre felul cum a fost Ea când a trăit pe pământul nostru păcătos. «Ea a fost fecioară nu numai cu trupul, dar și cu duhul, ne spune Sfântul Ambrozie Mediolanski. Inima Ei a fost plină de smerenie; Ea a fost înțeleaptă în vorbe, în discuții nu a fost iute; citea mult; la lucru era vioaie, în conversație neprihănită, ca și cum ar fi vorbit întotdeauna cu Dumnezeu și nu cu oamenii. Ea nu a jignit pe nimeni – dimpotrivă, le-a dorit la toți binele; nu a disprețuit pe nimeni, nici pe cel mai amărât om; n-a râs de nimeni; în toate a văzut binele. Din gura Ei au ieșit numai vorbe de bine, iar în faptele Ei s-au văzut modestia și fecioria. Aspectul Ei arăta desăvârșirea interioară, exprimând bunătate și milă».
În Istoricii bisericii, Epifanie și Nichifor Kallist, O descriu pe Maica Domnului în felul următor: «Ea îndeplinea fiecare lucru întotdeauna cu blândețe. Vorbea puțin, numai când era necesar și numai de bine și cuvintele Ei erau dulci; asculta cu atenție pe alții și le dădea atenția cuvenită. În conversațiile Ei propunea fiecăruia numai ce era necesar și cuviincios; niciodată nu a râs și nu S-a tulburat. Comportarea Ei a fost blândă și fără mânie. Nu era în Ea niciun fel de mândrie, ci numai simplitate neprefăcută; nu era în Ea niciun fel de gingășie exagerată, ci în toate o smerenie desăvârșită. Straiele Ei erau simple și necolorate, fapt dovedit de Acoperământul Ei care se păstrează și astăzi. Într-un cuvânt, în toate faptele Sale a strălucit dumnezeiește bunătatea Ei preabogată».
Bineînțeles că nimeni dintre noi nu este în stare să atingă nivelul de desăvârșire pe care l-a atins Maica Domnului. Acest lucru a fost posibil o singură dată, când Ei I-a fost hărăzit să devină Chivotul însuflețit în care S-a zămislit Însuși Dumnezeu. Cunoscând idealul, noi, cel puțin, înțelegem către ce trebuie să tindem. Și, dacă încercăm să ne convingem că trebuie să căutăm altceva, conștiința ne demască.
Mai este ceva care ne ajută să nu ne abatem din cale – icoanele Ei și rugăciunile către Ea. Recunoscând denumirile icoanelor și descifrând textul rugăciunii, femeile au parte de orientările necesare. «Mângâietoarea», «Îmblânzitoarea inimilor rele», «Zidul neclintit», «Ocrotitoarea», «Înduioșătoarea», «Miluitoarea», «Dătătoarea de minte», «Econoama» («Îngrijitoarea casei») – aceste denumiri sunt un îndreptar asupra a ceea ce trebuie să fie mama pentru copii ei.
(Puteți citi aici partea I, aici partea a II a, aici partea a III a a articolului)
DONEAZĂ
Asociaţia ProValori Media
RO18RZBR0000060016473191 (RON)
RO85RZBR0000060016473246 (EUR)
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
