Traian Ungureanu, europarlamentar, despre noua aristocrație progresistă care ar vrea să lichideze democrația populară, deoarece rezultatele ei nu-i mai convin

de Ana Popescu

În vara anului 2016, când britanicii au votat pentru Brexit, s-a spus că au ieșit la vot oamenii mai slăbuți cu mintea. S-a cerut repetarea votului – eventual de câte ori ar fi nevoie până iese bine, respectiv până când alegătorii înțeleg că Marea Britanie trebuie să rămână în UE.

În toamna anului 2016, când americanii l-au votat pe Trump, au fost numiți „deplorabili”, iar alesului lor „fascist” detașamente de protestatari progresiști i-au ars efigia în stradă.

La finele anului 2017, când conservatorii au câștigat în Austria, s-a dat vina pe „radicalizarea” a două treimi (!) din electoratul austriac, în special cel din mediul rural.

Acum, în 2018, când Ungaria a dat un vot copleșitor pentru liderul conservator și eurosceptic Viktor Orban, se spune că sistemul electoral a fost incorect, comunicarea publică monopolizată de guvernul lui și – nicio surpriză – a fost ales de populația rurală (de parcă aceștia ar fi cetățeni de rangul doi, care nu și-ar merita reprezentarea politică).

În articolul „Ungaria – verba non grata”, publicat pe blogurile Adevărul.ro, publicistul și europarlamentarul Traian Ungureanu pune degetul pe rană, diagnosticând următoarele mituri și pretenții ale elitelor (auto-intitulate astfel) care contestă vocal rezultatele votului popular atunci când nu le convin:

1. Mitul că procesul electoral nu ar fi fost democratic

„Democrația nu e luată cu asalt de Orban, ci de fanatismul aparent rezonabil al detractorilor lui. (…)

Prima imputare aruncată în obrazul lui Orban e chiar victoria: cum de a îndrăznit Orban să bată o opoziție socialistă sprijinită de UE, de presa internațională și de floarea ONG-urilor? În subtext, pîndește o supoziție tot mai prezentă printre progresiștii contemporani: la fel ca Trump sau Netanyahu, Orban trebuia să demisioneze din timp sau să nu se prezinte la alegeri.

Date fiind convingerile non-liberale ale acestor domni, dreptul lor de participare la procesul democratic e în dubiu, dacă nu cumva nul. La fel și dreptul de participare al alegătorilor care votează asemenea monștri. Pînă și cota masivă de prezență la vot (70%) a fost trecută în contul fărădelegilor lui Orban. Firește, dacă alegerile erau cîștigate de stînga, aceeași cotă ar fi semnalat, indubitabil, un civism exemplar.”

2. Mitul dictatorului extremist

„Dar Orban e fascist, nu? Dacă e așa, fasciști au fost și creștin-democrații germani, gaulliștii francezi sau conservatorii britanici, pe vremea cînd se mai simțeau obligați să păzească frontierele de stat, să respecte valorile creștine și să își scutească populația de reeducare socialistă. Orban e, pur și simplu, un conservator naționalist. Criminalizarea acestei opțiuni spune că extremismul stîngist s-a urcat la capul elitelor.”

3. Negarea caracterului popular și universal al democrației

„În cele din urmă, nevrozele detractorilor lui Orban au o singură sursă: greața de concetățenii nelustruiți. Ceea ce e totuna cu iluzia propriei superiorități și cu ostilitatea față de rădăcinile populare ale democrației. Vina lui Orban nu e atît că a cîștigat cît că a cîștigat zdrobitor. (…) În fond ce detestă toți cei ce se vaită de Ungaria, Polonia, Brexit și Trump? Dreptul generalizat la vot și la liberă exprimare. Ambele, drepturi civile, publice și populare.”

4. Atitudinea totalitară care se ascunde în spatele acestor mituri și pretenții

„Rafinații frustrați de accesul popular la democrație trăiesc, cu sau fără știința lor, dintr-un slogan stalinist întors: cine nu e ca noi nu e democrat. Gîndul arogant care a năpădit America despicînd o națiune în progresiști și paria e viu în Europa. Și face ochi în România. (…)

Din clipa în care cineva începe să creadă că întrupează democrația, totul e pierdut. Democrația trece în cult. Drumul spre dogmatism e deschis și inevitabil. Cei ce refuză convertirea sînt excomunicați și pierd dreptul la cuvînt și opinie. Votul lor e, deocamdată, admis dar pătează. Credința în tradiție, familie, națiune și dreptul suveran de a lua decizii în și pentru propria țară devin infracțiuni oribile.

Remarcând cu multă pătrundere că nici una din persoanele născute în jurul anului 313, cînd creștinismul e admis oficial în Europa, nu mai candidează și nici nu mai joacă un rol public activ, patriciatul progresist a conchis că e singur pe lume. Și a urcat pe soclu. Noua elită nu tolerează nici un scîncet pentru că se crede o clasă iluminată etic și o aristocrație consacrată politic. O aristocrație nu poate poza în democrație. Sau poate. Dacă lichidează de facto democrația.”