Terifiantul avort medicamentos al lui Abby Johnson: „Ca scena unei crime” / Mărturii despre criza de sarcină #109
de Redacția Stiripentruviata.ro
Abby Johnson este fost manager de clinică de avort. A părăsit industria avorturilor atunci când a înțeles ce înseamnă să iei viața unui copil. Plecarea din industrie a venit atunci când, într-un moment de criză, a fost chemată să asiste în sală la un avort chirurgical.
Ea a povestit experiența traumatizantă a unui avort medicamentos făcut în 2003, când avea 23 de ani, era studentă și făcea voluntariat pentru Planned Parenthood. Atunci credea că ajută femeile să rezolve problema sarcinilor nedorite, pe care le considera „ghemuri de celule”.
Astăzi, se miră cum la cea mai simplă operație, cum ar fi scoaterea amigdalelor, medicii i-au explicat toate riscurile implicate, în timp ce în cazul avortului nu există nici un fel de avertisment cu privire la efectele secundare. Mai mult, clinicile minimalizează efectele și trauma procedurii și vând avortul medicamentos ca pe ceva mai simplu chiar și decât avortul chirurgical.
Redăm în continuare povestea ei.
Mai făcusem un avort, așa că nu-mi venea greu. În loc de procedura chirurgicală, acum urma să fac ceva care îmi fusese descris drept mult mai firesc: avort chimic, sau medicamentos.
Trebuia doar să iau niște pastile, așa că părea mult mai simplu. Totul se făcea acasă, în deplin confort și deplină intimitate și după propriul program. Părea controlabil și mult mai puțin invaziv decât avortul chirurgical.
„Nimic mai mult decât o sângerare menstruală mai puternică”, mi s-a spus la Planned Parenthood. Suna destul de simplu, așa că am mușcat momeala. În ziua respectivă nu m-am simțit deloc stresată, că doar nu făceam operație. Avea să fie simplu.
La clinică am semnat niște acte, am făcut niște analize de rutină, o ecografie (de care de fapt nu-mi amintesc deloc) și am mers la consilieră. Cineva mă însoțea, dar acasă aveam să fac totul singură. Iar în cabinetul de consiliere nu i s-a permis să intre și persoanei care mă însoțea.
Îmi amintesc discuția cu consiliera de parcă ar fi fost ieri. „Veți avea o sângerare abundentă și crampe ca atunci când vă vine ciclul. Nu ar trebui să dureze prea mult. Vă veți reveni în câteva zile”, mi-a spus angajata clinicii. „Sună bine”, îmi amintesc că i-am zis.
Chiar că suna bine. Cu numai 400 de dolari (în România medicamentul costă câteva sute de lei – n.trad.) și niște crampe scăpam de cea mai mare povară a mea. Nu mi se părea deloc o afacere proastă. Nu păreau să fie riscuri sau efecte secundare… Sau, dacă erau, cu siguranță mi-ar fi spus, credeam eu.
Așa că le-am dat cei 400 de dolari și mi-au dat o pilulă de Mifeprex și o pungă de hârtie în care erau pastile pe care trebuia să le iau ulterior acasă.
După Mifeprex m-am simțit foarte bine – nici un efect secundar… exact cum mi se spusese. A doua zi am făcut ce mi-au zis. Am mâncat un prânz ușor și am luat cele patru pastile din punga de hârtie. Se numeau Misoprostol.
Mi se spusese că acestea aveau să declanșeze sângerarea și crampele, dar nimic grav care nu putea fi rezolvat cu ceva paracetamol. Mi se spusese că sângerarea avea să înceapă într-o oră. Așa că m-=am așezat confortabil pe pat și am deschis televizorul.
În zece minute, am simțit în abdomen o durere cum nu mai avusesem în viața mea. Apoi a năvălit sângele. Se vărsa, efectiv, din mine. Nici un tampon de pe lume nu îl putea absorbi. Tot ce puteam face era să stau pe toaletă… Am stat ore întregi așa, sângerând și vomitând în coșul de gunoi din baie, plângând și transpirând.
Îmi amintesc că uneori mă uitam la emisiunile cu imagini din sala de nașteri, unde femeile în travaliu erau acoperite de sudoare. Tot timpul îmi venea în minte: „Doamne, dar de ce e atât de cald întotdeauna în sala de nașteri?” Dar în acele clipe mi-am dat seama. În acele clipe, stând pe toaletă, am realizat că transpirația lor era de la durere.
După câteva ore petrecute pe toaletă, îmi doream cu disperare să fac o baie. Speram că m-ar fi putut ajuta să mă simt mai bine. Poate că apa caldă putea ajuta la alinarea crampelor. Și cu siguranță m-ar fi ajutat să miros mai bine. Aveam vomă în păr și pe picioare, ca să nu mai pomenesc de transpirație.
Am umplut cada și m-am așezat în ea. Mă simțeam mai bine. Îmi amintesc că am închis ochii și am lăsat capul pe spate. Eram extenuată. Crampele continuau, dar apa le mai alina câtva. După vreu sfert de oră am deschis ochii și m-am îngrozit: apa din cadă era de un roșu aprins. Arăta ca scena unei crime. Și chiar asta era… Îmi ucisesem copilul.
Mi-am dat seama că trebuia să mă ridic și să mă spăl de sânge. M-am ridicat încet și m-am îndreptat. Când eram complet dreaptă am simțit cea mai mare durere. Am început să transpir și m-a luat cu leșin. M-am sprijinit de peretele dușului ca să nu-mi pierd echilibrul.
Am simțit că se desprinde ceva din mine… și în apă s-a rostogolit un cheag de mărimea unei lămâi. Era, oare, copilul meu? Mi-am dat seama că nu avea treacă prin gaura de scurgere, așa că m-am aplecat să-l ridic. L-am prins cu ambele mâini și l-am aruncat în toaletă. Am rămas sub apa caldă a dușului încă vreo câteva minute, simțind că se mai reduc crampele.
Dar durerea epuizantă a revenit. Am sărit din duș și m-am așezat pe toaletă. Alt cheag de mărimea unei lămâi. Și altul. Și altul. Am crezut că aveam să mor. Nu putea fi normal. Cei de la Planned Parenthood nici măcar nu-mi spuseseră că avea să fie așa.
Credeam că era ceva foarte atipic. M-am hotărât să-i sun a doua zi de dimineață… dacă nu muream până atunci. Pe la miezul nopții eram deja în baie de 12 ore. Și îmi dădeam seama că încă nu puteam părăsi baia. Nu voiam să mă întind în pat, pentru că sângerarea era mult prea abundentă.
Iar cheagurile continuau să curgă – nu la fel de des ca la început, dar continuau. Așa că m-am hotărât să dorm în baie, pe podea, chiar lângă toaletă. Îmi făcea bine să stau cu fața pe podeaua rece. Eram stoarsă, dar nu puteam dormi.
N-am fost niciodată mai speriată ca în noaptea aceea în care am stat întinsă pe podeaua băii, întrebându-mă dacă aveam să mor acolo și cine avea să mă găsească. Mă întrebam dacă părinții mei pro-viață aveau să afle că murisem din cauza unui avort.
A doua zi dimineață, la prima oră, am sunat la Planned Parenthood și am cerut să vorbesc cu asistenta medicală. Mi s-a spus că mă va suna ea. M-a sunat. I-am spus ce mi se întâmplase. „Nu e anormal”, mi-a spus ea.
POFTIM?? Nu credeam că vorbește serios. Toată sângerarea, cheagurile, durerea aceea erau NORMALE??? „Da”, mi-a răspuns ea. „Folosiți o pernă electrică, faceți o baie călduță și luați Ibuprofen.”
Am fost mânioasă. De ce nu-mi spuseseră despre efectele secundare? Mă simțeam trădată.
Au trecut opt săptămâni. Opt săptămâni de cheaguri. Opt săptămâni de greață. Opt săptămâni de crampe terifiante. Opt săptămâni de sângerare abundentă.
Dar apoi supărarea mi-a trecut. Am continuat să fac voluntariat și să lucrez pentru Planned Parenthood încă mulți ani. Nu-i mai învinovățeam pe ei, ci pe mine.
În anul în care am făcut acel avort chimic, o tânără a murit din aceeași cauză. Se numea Holly Patterson. Tatăl ei a creat un website care prezintă riscurile acestui tip de avort: abortionpillrisks.org.
Holly Patterson abia împlinise 18 ani. A murit de șoc septic la șapte zile de la avortul chimic.
Sursa: Life News
Vă rugăm să ne sprijiniți trimițând mărturii sau îndemnând persoane cunoscute care au trecut prin criza de sarcină să trimită mărturii la 101marturii@gmail.com
Garantăm că datele personale sau de contact ale celor care trimit mărturiile nu vor fi făcute publice decât dacă ei solicită aceasta.
Vă rugăm să oferiți doar mărturii adevărate, deoarece spunerea adevărului și numai a adevărului este centrală în abordarea crizei de sarcină.
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
