de Redacția Stiripentruviata.ro
Părintele Sorin Șelaru, consilier patriarhal și reprezentant al Patriarhiei pe lângă UE, și părintele George Vâlcu, paroh la Biserica „Nașterea Maicii Domnului” din Anvers, Belgia, au publicat în revista Studii Teologice [1] o cercetare despre educația religioasă în țările europene.
Deoarece în spațiul media și chiar în cel politic din România a fost reluată ideea scoaterii educației religioase din programa școlară, mai ales în contextul în care Ministerul Educației și Cercetării anunță tăieri de discipline, publicăm în serial acest studiu edificator cu privire la practica educației religioase în țările Uniunii Europene.
Practic, lucrarea demonstrează că în întreaga Europă studiul religiei este prezent în școlile publice finanțate de stat.
Considerăm că acest subiect este important pentru cei care doresc protejarea vieții umane din momentul concepției și până la moartea naturală și protejarea familiei naturale, deoarece proiectele de eliminare a studiului opțional al religiei vizează înlocuirea cu studiul obligatoriu al Eticii. În cadrul Eticii, tendințele actuale merg până la acceptarea așa numitului „avort postnatal” (uciderea copilului după naștere la cererea părinților, dacă se constată că acesta are anumite dizabilități) și promovarea eutanasiei obligatorii la 75 de ani (pe motivul lipsei de contribuție după această vârstă la dezvoltarea societății).
Click aici pentru a vedea harta mărită cu situația studierii religiei în Uniunea Europeană
Click aici pentru a descărca în format *pdf cercetarea despre studierea religiei în școlile publice din Uniunea Europeană
Studiul Religiei în şcolile publice din statele membre ale Uniunii Europene
de pr. prof. dr. Sorin ȘELARU și George VÂLCU, în revista Studii Teologice, nr. 1/2012
Introducere
Reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române pe lângă instituțiile Uniunii Europene Credincioșii români, în special creștinii ortodocși din România, sunt supuși în ultimii ani unei presiuni din ce în ce mai accentuate pentru a se obișnui mai întâi, a accepta apoi și a-și însuși în cele din urmă ideea că Religia nu-și are locul între disciplinele din trunchiul comun al educației din țara noastră. Sondaje de opinie comandate ideologic, diferite grupuri de reflecție, fundații sau ONG-uri, care militează pentru eliminarea religiei din școlile publice de stat din România, încearcă să convingă opinia publică de faptul că, odată cu democratizarea societății românești, încrederea în Biserică scade, iar importanța religiei în viața românilor se diminuează și ea pe zi ce trece.
Or, ceea ce deranjează, de fapt, este prezența religiei – sau, mai bine spus, a Bisericii – în spațiul public, dat fiind că școala nu este altceva decât o oglindă a societății. Și așa cum îi stă bine oricărei secularizări de tip balcanic, tendința de opunere față de predarea Religiei în școli este alimentată și de idei cum că aceasta ar fi contrară progresului, societății democratice și tendințelor europene actuale. În consecință, Biserica Ortodoxă Română, care luptă pentru menținerea Religiei în învățământul de stat, este considerată ca retrogradă sau opunându-se unei societăți a cunoașterii promovată astăzi, cu insistență, în arealul european. Bineînțeles, lucrurile nu sunt noi, discursul celor care se opun predării Religiei în școli putându-se regăsi și în alte epoci, în diferite părți ale Europei.
De aceea, scopul aceastei prezentări concise este să arate, luând exemplul Uniunii Europene, mult trâmbițat de cei ce se împotrivesc predării Religiei în școlile românești, că România nu constituie nici pe departe o excepție în cadrul UE, așa cum lasă să se înțeleagă, de cele mai multe ori, discursul lor polemic. În întreaga Europă, Studiul Religiei (SR) este prezent, într-o formă sau alta, în școlile publice finanțate de Stat. [2]
Pentru început, poate că este bine de precizat unde anume se situează educația în cadrul politicilor comune europene, adică să se înțeleagă cine are competențe în a decide organizarea și conținutul învățământului într-un stat membru al Uniunii Europene.
În ceea ce privește dreptul primar european, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), așa cum a fost modificat prin Tratatul de la Lisabona, din 2007, precizează că Uniunea Europeană desfășoară doar o politică de sprijin, complementară politicii naționale a fiecărui stat membru (vezi art. 6 TFUE). Prin urmare, educația nu face parte din domeniile în care Uniunea are o competență exclusivă (vezi art. 3 TFUE), și nici din domeniile în care Uniunea și statele membre au competențe partajate (vezi art. 4 TFUE).
Potrivit articolului 165, alineatul (1) TFUE, „Uniunea contribuie la dezvoltarea unei educații de calitate, prin încurajarea cooperării dintre statele membre și, în cazul în care este necesar, prin sprijinirea și completarea acțiunii acestora, respectând pe deplin responsabilitatea statelor membre față de conținutul învățământului și de organizarea sistemului educațional, precum și diversitatea lor culturală și lingvistică”. [3]
Deci, competența exclusivă a statelor membre de a stabili conținutul și organizarea sistemelor naționale de educație nu este pusă deocamdată în discuție din perspectiva dreptului primar al Uniunii.
Cât privește actele europene de drept secundar, se aude de multe ori în mass-media că Uniunea Europeană a hotărât cutare sau cutare măsură, pe care românii trebuie musai s-o aplice (mai ales atunci când există un anume interes!). Or, trebuie reamintit că, la nivelul dreptului secundar european, se face diferențiere netă între regulament, directivă, decizie și recomandare sau aviz [4]. Iar actele de drept secundar, prin care Uniunea își poate exercita competența de sprijin în domeniul educației, sunt „acțiunile de încurajare” și „recomandările” (vezi art. 165 alineatul (4) TFUE) [5]. Așa cum rezultă și din denumirea lor, aceste acte nu sunt obligatorii. Potrivit articolului 288 TFUE, care reglementează actele de drept secundar ale Uniunii, obligatorii sunt doar regulamentele, directivele și deciziile; însă Uniunea nu are competența să adopte astfel de acte obligatorii în domeniul educației. Bineînțeles, recomandările și programele europene pot susține și indica o direcție spre care se dorește orientarea invățământului în Europa, însă, deocamdată, în ceea ce privește prezența Studiului Religiei în școlile publice, aceasta este o problemă ce ține de suveranitatea națională a fiecărui stat membru UE.
Ar fi interesant de amintit aici și poziția Consiliului Europei, chiar dacă nu este o instituție a Uniunii Europene, care a manifestat un interes crescând pentru domeniul educației, mai ales în ultimul deceniu. Preocuparea centrală a CoE a fost asigurarea unei educații multiculturale pentru tinerii europeni, formare care să stimuleze dezvoltarea abilităților de acceptare și de inițiere a unui dialog constructiv cu cetățenii aparținand diferitelor tradiții culturale sau religioase prezente in Europa. Inițial, agenda CoE a exclus abordarea diversității religioase în acest context, în principal având în vedere multitudinea de reglementări ce definesc relația dintre Stat și culte în țările europene. Atentatele teroriste din ultimul deceniu au dus, însă, la o reconsiderare a locului religiei în spațiul public și au stimulat inițierea de către CoE a unui lung șir de dezbateri pe această temă. Cel mai însemnat document ce a rezultat în urma acestor întâlniri – Carta Albă a Dialogului Intercultural – conține o secțiune asupra „Dimensiunii religioase a dialogului intercultural”. Fără a-i desconsidera valoarea, trebuie amintit că această abordare a fenomenului religios ca „fapt cultural” nu a întârziat să atragă și critici, care văd în ea o înțelegere evident incompletă (și deci defectuoasă) a rolului și locului credinței religioase în viața cetățenilor și a societății europene. Cert este că, în domeniul educației religioase, această perspectivă a generat o serie de recomandări ale CoE [6] către guvernele naționale, în vederea asigurării introducerii Studiului Religiei în cadrul trunchiului comun pentru învățământul primar și secundar [7]. Trebuie menționat, însă, că în viziunea CoE, este vizată evitarea pe cât cu putință a unei abordări confesionale a disciplinei, optându-se în schimb pentru o prezentare echidistantă a marilor tradiții religioase ale lumii, mai ales a celor reprezentate în regiunea respectivă.
Nu mai puțin important, ultimii zece ani au adus și o creștere considerabilă a numărului de cazuri în legătură cu libertatea religioasă judecate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Unele dintre ele au fost legate și de prezența simbolurilor ori a educației religioase în școlile europene. Insistând asupra necesității protejării libertății religioase a copiilor și părinților (adică posibilitatea obținerii unei scutiri de la ora de Religie), Curtea a apreciat până acum că reglementările legislative în acest domeniu trebuie să rămână la aprecierea fiecărui guvern național în parte [8].
Studiul Religiei în Europa – expresie a unităţii în diversitate
Dimensiunea naţională a prezenţei religiei în şcoli face ca panorama europeană a chestiunii în cauză să fie una diversă, cu rădăcini adânci în spiritualitatea, cultura şi istoria fiecărei ţări. Cititorul va putea sesiza diferenţele majore care există, atât în privinţa statutului, cât şi a organizării şi abordării Studiului Religiei în şcolile europene. Astfel, Studiul Religiei poate avea caracter obligatoriu pentru toţi elevii, chiar fără posibilitate de scutire, cum se întâmplă în Suedia, sau poate fi disciplină opţională, pe care elevii o pot alege la anumite niveluri de studiu (Slovenia). Există, de asemenea, şi cazul (singular) al Franţei unde Studiul Religiei nu există ca disciplină de sine stătătoare, elemente ale acestei discipline fiind incluse, însă, în cadrul programelor analitice ale altor obiecte de studiu. La fel, organizarea Studiului Religiei în şcolile publice poate fi responsabilitatea exclusivă a Statului (Suedia ori Grecia), subiectul unei cooperări apropiate între Stat şi culte (Germania, Austria) sau doar în sarcina cultelor (Ungaria); totuşi, chiar şi în acest din urmă caz, Statul asigură finanţarea necesară. Nu mai puţin important, abordarea disciplinei poate varia între una puternic secularizată, care-şi propune, în mod strict, oferirea de informaţie obiectivă asupra diferitelor credinţe religioase (ori filosofice) ale lumii (Estonia, Danemarca), şi una evident confesională, care are ca scop iniţierea (sau asistarea) elevilor în a deveni membri responsabili ai unei anumite confesiuni, alocând, deci, foarte puţin spaţiu cunoaşterii altor confesiuni sau religii (Cipru, Malta).
Pe de altă parte, analiza peisajului Studiului Religiei în ţările Uniunii Europene scoate la iveală şi o serie de tendinţe comune, determinate de provocarea comună a secularizării şi pluralismului cultural şi religios în continuă creştere. Astfel, cel puţin la nivel de discurs oficial, se poate observa o evoluţie în privinţa motivării prezenţei Studiului Religiei în şcolile publice, dinspre conştiinţa necesităţii educării religioase a copilului, înspre raţiuni mai pragmatice, precum combaterea fanatismului religios ori cultivarea abilităţii de înţelegere, de către elevi, a patrimoniului istoric şi cultural al ţării. Evoluţia din Franţa este, şi în acest caz, relevantă, dar ea reprezintă doar expresia maximă a unei stări de fapt comune, în mai mică sau mai mare măsură, multor state europene (Olanda, Regatul Unit, Ţările Scandinave). Se observă, de asemenea, o evoluţie dinspre afirmarea dreptului cultelor de a oferi Studiul Religiei în şcolile publice, către sublinierea dreptului copilului de a primi educaţie religioasă, în contextul mai larg al menirii unui sistem educativ eficient.
Modificarea motivării are ca prim efect secularizarea internă a programei analitice şi apropierea de modelul „ştiinţelor religioase”, care presupune un mod „obiectiv” de predare a Religiei. Scopul Studiului Religiei, în acest caz, încetează a fi cultivarea angajamentului faţă de o anumită credinţă religioasă, care este înlocuită cu dezvoltarea toleranţei religioase şi culturale, precum şi a abilităţii de analiză critică a diferitelor sisteme religioase şi filosofice cu care elevul intră în contact. În contextul acestei transformări este chestionată adesea măsura (sau chiar posibilitatea) în care Studiul Religiei poate fi făcut în mod absolut „obiectiv”. Se invocă, în cadrul acestei discuţii, faptul că o tradiţie religioasă nu se rezumă la suma unui set de doctrine şi ritualuri, cărora li se poate adăuga un patrimoniu cultural, mai mult sau mai puţin impresionant, ci este în primul rând o realitate vie, care animează şi motivează milioane de oameni din întreaga lume. În plus, există îndoieli serioase că o astfel de abordare „obiectivă” ar fi foarte eficientă în cultivarea unei atitudini tolerante şi respectuoase faţă de diversitatea religioasă, culturală, sau etnică. În fine, e puţin probabil ca expunerea în stil pur academic a doctrinelor, istoriei ori ritualurilor religioase ar corespunde aşteptărilor elevilor (mai ales a celor din clasele primare), mult mai atraşi, de obicei, de o abordare mai vie şi mai dinamică, relevantă pentru problemele şi întrebările lor personale.
Se poate desprinde, aşadar, concluzia că varianta de mijloc ar fi şi cea mai înţeleaptă, aceasta însemnând axarea pe cunoaşterea temeinică a propriei credinţe, cu loc suficient pentru o cunoaştere elementară (concisă, dar corectă) a celorlalte confesiuni şi religii. Aceasta este, de altfel, abordarea cea mai populară a Studiului Religiei în statele Uniunii Europene.
Un alt punct comun dezbaterilor asupra Studiului Religiei în majoritatea ţărilor Uniunii îl reprezintă necesitatea îmbunătăţirii pregătirii profesionale a cadrelor didactice, un răspuns indispensabil în faţa unor evoluţii sociale care nu pot fi tăgăduite. Acest aspect, alături de statutul legal al profesorilor de Religie, este tratat în cadrul discuţiei asupra fiecărei ţări în parte, punând în evidenţă varietatea situaţiilor întâlnite.
Nu mai puţin adevărat, criticile îndreptate împotriva Studiului Religiei în şcolile publice sunt şi ele comune mai multor ţări. De obicei, însă, acestea nu vin de la persoane implicate activ în sistemele de învăţământ, ci din partea unor grupuri minoritare, iar evoluţia pare a fi, mai degrabă în direcţia opusă celei revendicate de acestea, adică în direcţia apariţiei ori consolidării locului Studiului Religiei în cadrul curriculumurilor şcolare. (vezi evoluţia din Franţa, respectiv cazul Danemarcei).
Prezentarea realizată în paginile următoare este una foarte concisă, fără niciun fel de pretenţie de exhaustivitate, cu intenţia de a oferi doar câteva jaloane despre prezenţa Religiei în sistemul de educaţie publică din ţările Uniunii Europene. Pentru cei ce doresc să aprofundeze subiectul, la sfârşit există o bibliografie selectivă, cuprinzând titlurile cele mai relevante care pot facilita, la rândul lor, accesul la materiale despre fiecare ţară în parte.
Pentru o mai uşoară situare, a fost realizată şi o infogramă, care prezintă diversitatea situaţiilor întâlnite în cadrul Uniunii Europene. Cititorul trebuie să aibă însă în vedere că limitarea la această hartă comportă riscuri reale de înţelegere parţială a situaţiei, în principal din cauza sensului multiplu al termenilor. De exemplu „SR confesional” se poate referi la conţinutul confesional al programei analitice, la organizarea confesională de către culte sau la amândouă. În mod similar „SR opţional” se poate referi la statutul de disciplină facultativă, dar şi la situaţii în care elevii trebuie să aleagă între SR şi o altă disciplină (ex: Morală etc.), după cum „SR obligatoriu” poate implica sau nu dreptul obţinerii unei scutiri. Aceste variaţii trebuie avute în vedere şi în eventuala comparare a acestei hărţi cu altele întocmite pe teme similare ori adiacente.
Citește și: VIDEO / STUDIU. Religie și demografie: 1949-2019
Citește și: Studierea religiei în școlile publice din Austria (2)
Note
[1] Publicat în revista Studii Teologice, nr. 1/2012, p. 229-252
[2] Am ales, după multe ezitări, să folosim Studiul Religiei (prescurtat SR) pentru a desemna disciplina numită de unii Educație Religioasă, de alții Învățământ Religios, Religie sau Educație despre Religii etc.
[3] Articolul 165 TFUE (fostul articol 149 TCE înainte de Tratatul de la Lisabona) a fost introdus prin Tratatul de la Maastricht în 1992.
[4] Articolul 288 TFUE: „Pentru exercitarea competențelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări și avize. Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru. Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele. Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceștia. Recomandările și avizele nu sunt obligatorii”.
[5] Art. 165 alineatul (4) TFUE precizează: „Pentru a contribui la realizarea obiectivelor menționate de prezentul articol: Parlamentul European și Consiliul adoptă acțiuni de încurajare, cu excepția oricărei armonizări a actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Comitetului Economic și Social și a Comitetului Regiunilor; Consiliul adoptă recomandări, la propunerea Comisiei”.
[6] Ex: Rec. nr. 1720/2005; Rec. nr. 1804/2007.
[7] Potrivit articolului 15 din Statutul Consiliului Europei, Comitetul de Miniștri al CoE (organismul decizional al CoE) poate încheia convenții sau acorduri (care au caracter obligatoriu) (a se vedea articolul 15 a), sau poate formula recomandări către statele membre ale Consiliului Europei. Recomandările nu au în principiu caracter obligatoriu, dar există o procedură de monitorizare a măsurilor adoptate de statele membre ca urmare a recomandărilor respective (a se vedea articolul 15 b). Se poate așadar crea o anumită presiune politică în vederea respectării recomandărilor Comitetului de Miniștri.
[8] Cf. Living toghether. Combining diversity and freedom in 21st century Europe. Report of the Group of Eminent Persons of the Council of Europe (Strasbourg: Council of Europe, 2011).
Bibliografie selectivă
Cărţi:
- Afdal Geir, Researching Religious Education as Social Practice. Religious Diversity and Education in Europe, Munster/New York/Munchen/Berlin: Waxmann, 2010.
- Alberts Wanda, Integrative religious education in Europe: a study-of-religions approach. Religion and Reason 47, Gottingen: Hubert & Co., 2007.
- Borne Dominique şi Willaime Jean-Paul, Enseigner les faits religieux : quels enjeux?. Debats d’ecole 1, Paris: Armand Colin, 2007.
- Consiliul Europei (editor), The Religious Dimension of Intercultural Education, Strasbourg: Council of Europe Publishing, 2005.
- Consiliul Europei (editor), Living toghether. Combining diversity and freedom in 21st century Europe. Report of the Group of Eminent Persons of the Council of Europe, Strasbourg: Council of Europe Publishing, 2011.
- Doe Norman, Law and Religion in Europe. A Comparative Introduction, Oxford: Oxford University Press, 2011.
- Jackson Robert, Siebren Miedema, Weisse Wolfram şi Willaime Jean-Paul (editori), Religion and Education in Europe. Developments, Contexts and Debates, Religious Diversity and Education in Europe 3, Munster/New York/Munchen/Berlin: Waxmann, 2007.
- Keast John (editor), Religious diversity and intercultural education: a reference book for schools, Strasbourg: Consiliul Europei, 2007.
- Kieran Patricia şi Hession Anne (editori), Exploring Religious Education: Catholic Religious Education in an Intercultural Europe, Dublin: Veritas, 2008.
- Kuyk Elza, Jensen Roger, Lankshear David, Loh Manna Elisabeth şi Schreiner Peter (editori), Religious Education in Europe. Situation and current trends in schools, Oslo: IKO & The Intereuropean Commission on Church and School, 2007.
- Lahnemann Johannes şi Schreiner Peter (editori), Interreligious and Values Education in Europe. Map and Handbook, Ediţia a 3-a. Munster: Comenius-Institut, 2009.
- Meijer Wilna A. J., Siebren Miedema, Van der Velde Lanser şi Aaltje Martje (editori), Religious education in a world of religious diversity. Religious Diversity and Education in Europe 12, Munster/New York/Munchen/Berlin: Waxmann, 2009.
- Miedema Siebren (editor), Religious Education as Encounter. A Tribute to John M. Hull, Religious Diversity and Education in Europe 14, Munster/New York/Munchen/Berlin: Waxmann, 2009.
- OSCE – Office for Democratic Institutions and Human Rights (ODIHR) (editor), Toledo Guiding Principles on Teaching about Religions and Beliefs in Public Schools, Varşovia: ODIHR, 2007.
- Osewska Elzbieta şi Stala Josef (editori), Religious Education/Catechesis in the Family. A European Perspective, Varşovia: The Publishing Company of the University of Cardinal Stefan Wyszynski, 2010.
- Pepin Luce, Teaching about Religions in European School Systems. Policy issues and trends – NEF Initiative on Religion and Democracy in Europe, Londra: Alliance Publishing Trust, 2009.
- Robbers Gerhard (editor), State and Church in the European Union, Baden-Baden: Nomos, 2005.
- Schreiner Peter, Kraft Friedhelm şi Wright Andrew (editori), Good Practice in Religious Education in Europe. Examples and Perspectives of Primary Schools, Munster: Lit, 2007.
- Willaime Jean-Paul şi Severine Mathieu (editori), Des maîtres et des dieux – Ecoles et religions en Europe, Paris: Belin, 2005.
Resurse online
- www.mmiweb.org.uk/eftre – Forumul European al profesorilor de Religie.
- http://eacea.ec.europa.eu/education/eurydice/index_en.php – Comisia Europeană – Rapoarte asupra sistemelor si politicilor educaţionale din Europa.
- http://www.euresisnet.eu – Rapoarte asupra relaţiei Stat-culte in ţările europene.
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
