„Scutul infinit nu ți-l dă plapuma, ci inima.” Poveste despre copiii speriați de Gheorghe Dincă
de psih. Andrada Ilisan, Facebook
E ora de culcare. Irina are trasă plapuma pînă sub bărbie. Mă miră lucru ăsta de ceva zile, în seara asta apuc să o și întreb:
– Irina, mă miră că dormi așa infofolită. Tu nu dormeai așa. Știi că transpiri toată? După o jumătate de oră de somn, ești udă leoarcă și e nevoie să te schimb. Aseară te-am schimbat în somn. Auzi, dar tu știi că omul transpiră și de la frică, nu numai de la căldură? Ție ți-e cumva frică?
Și atunci îmi răspunde:
– Un pic cam da… de cînd cu Gheorghe Dincă.
– Și de-asta te acoperi tu așa de tare?.
– Da, plapuma e un scut infinit care mă apără să nu fiu furată.
– Măi micuțo, îi zic, tu crezi că poți fi furată din casă, în timp ce dormi lîngă mama ta?
– Da, mă gîndesc că vine hoțu’ și taie cu un bomfaier ușa…
– Irina, păi tu crezi că așa merg lucrurile? Pînă apucă hoțu’ să taie toată ușa, mama și tata te-au și pus la adăpost. Cînd pică ușa (ca-n desene animate), părinții i-au tras o tigaie uriașă in cap si în timp ce hoțu’ vede stele verzi, îl legăm fedeleș.
– Cu ce îl legați, întervine Eduard, care pînă atunci ascultase în tăcere… Cu ață?
Rîd. Rîd și ei… ehee, nu, nu cu ață, ii asigur, ci cu sfoară groasă de hoți.
– Dar Irina, trebuie să știi că nu orice lucru e posibil pe lumea asta… să urce un hoț de nebun pînă la etajul 3, să taie ușa cu bomfaierul… păi e ca și cum ai spune că e posibil ca un elefant să urce pînă la 3, să bată la ușă și să ceară o intrevedere cu domnița Irina. “Domnița Irina doarme infofolită pînă-n gît, reveniți mîine.”
Rîde cu poftă, rîde și Eduard. Vezi, copilul mic crede ca orice pericol e posibil. Io, cînd eram mai mică mă gîndeam că o să îmi apuce mîna un crocodil dacă mi-o spinzur deasupra patului. Toți copiii au frici imposibile. Dar copilașii nu sunt pe cont propriu. Ei sunt păziți de părinți.
– Auzi, dar tu știi ce se pune lîngă frică?
– Ce, mă întreabă? Curaj.
– Scutul infinit nu ți-l dă plapuma, ci inima. (Și bat in pieptul ei costeliv și subțire ca o foiță de aur ca să îi indic sediul curajului). Aici se naște scutul infinit. Și partea bună e că îl iei cu tine peste tot. Nu cred că poți face același lucru cu plapuma. Și mai e ceva împotriva fricii. Ce? Credința noastră in Dumnezeu. El e cu tine cînd ți-e frică.
Și cind spun asta, intervine Eduard:
– Păi și Alexandra… oare cu ea a fost Dumnezeu?.
Pentru o clipă se așterne tăcerea între noi. Îmi amintesc de dialogul purtat cu un bun prieten care îmi spunea
– Păi și te mai poți gîndi că rugăciunea e făcută ca să îi ceri ceva lui Dumnezeu? Alexandra sigur L-a chemat în ajutor. Cu siguranță că ea avea nevoie de intervenția Lui. Dar probabil că rugaciunea e doar dialogul omului cu Dumnezeu ca sa nu fie singur. Sa nu moară singur in chin.
Îmi vin in minte cuvintele lui Simone Weil care spunea că grația lui Dumnezeu nu poate juca niciun rol în dinamica forțelor oarbe ale necesității și întîmplării care ghidează această lume și că Dumnezeu a încetat să fie totul ca noi să putem fi ceva. Dar ce să îi spun copilului meu din toate astea? Îi amintesc ce a spus Hristos, însuși fiul Lui, pe cruce: “Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”. Sau cum a spus parintele Ioan Florin la moartea părintelui Marius Bărăscu: “… nu știu să vă spun ce e moartea, nu știu de ce există ea, dar știu și vă implor să nu uitați că nici măcar fiul lui Dumnezeu n-a fost iertat de nedreptatea ei, iar în răstignirea lui, în moartea lui nevinovată sînt cuprinse toate morțile din lumea asta. Și moartea părintelui Marius, și moartea Alexandrei Măceșanu, și moartea Luizei, și moartea tuturor nevinovaților de la începutul lumii până la sfârșitul ei. Este singurul gând pentru care nu-mi pierd mințile în fața morții. Facă-se voia ta, Doamne, așa cum s-a făcut în fiul tău pe cruce.”
Mi se pare că singura stare de grație pe care o poate trăi omul e cea de milă. O milă uriașă care (foarte rar, in momente de grație infinită) dă năvală și abia atunci, în interiorul acestei mile, fragilitatea e în siguranță. Cînd îi vezi cît sunt de mici și cum inocența lor e atît de luminoasă și neajutorată în același timp, cînd le vezi trupușoarele fragile și mintea cu care caută din răsputeri să înțeleagă lumea înconjurătoare, ți-e limpede că numai prin cedare de sine îi poate îngădui cel mare celui mic să fie. În cele din urmă frica s-a mai risipit și fetița Irina adoarme de 2 zile fără plapumă.