de Știri pentru viață
Simona Drugă, medic specialist psihiatrie copii și adolescenți la centrul MindCare, a lucrat cu multe familii care au adoptat și confirmă o realitate tulburătoare: mulți copii adoptați simt în mod inexplicabil că ceva nu e la locul său în situarea lor în lume. Aceasta se întâmplă chiar și atunci când nimeni din jur nu le dă de înțeles că ar fi fost adoptați.
„O adolescentă care avea manifestări de borderline, cu tulburări de dispoziție, îmi spunea la ședința de consiliere: «Nu-mi găsesc locul în lume. E ceva în neregulă cu mine, dar nu știu ce»”, povestește psihologul. Din experiența sa, specialista citată arată că părinții tind să menționeze adopția ca pe ceva important atunci când sunt la medic sau la psiholog cu copilul lor adoptat. Dar prezintă acest lucru ca pe o situație gravă și se exprimă greșit, punând accentul pe ideea că ei nu sunt părinții copilului.
Cum ne exprimăm
Este o exprimare nefericită, spune Simona Drugă, care îi sfătuiește pe părinți să le dezvăluie copiilor faptul că sunt adoptați, însă fără a pune accentul pe calitatea lor de părinți adoptivi, ci pe procesul nașterii: „Dacă îi spui: «Știi, noi nu suntem părinții tăi», copilul se va simți rănit și chiar abandonat. Oricum, părinții nu simt că nu sunt părinții lui, ci dimpotrivă, așa că nu e bine să lanseze un mesaj contradictoriu cu statutul lor emoțional. Când îi spui copilului, trebuie să pui accentul pe procesul de naștere și sarcina care a avut loc înainte de venirea sa pe lume”.
Psihologul mai crede că este foarte utilă constituirea unui grup de sprijin al persoanelor care au adoptat sau vor să adopte, deoarece schimbul direct de experiență și exemplele de cazuri reale sunt mult mai utile decât o broșură de informare primită de la Direcția pentru Protecția Copilului sau de la Oficiul pentru Adopții. „Părinții trebuie să aibă fiecare ocazia de a-și exprima temerile”, spune expertul.
Probleme de mentalitate
Când te hotărăști să-i spui copilului că l-ai adoptat, trebuie să ai în minte că îi explici starea lui ca pe un fapt de viață și să pui accentul pe originea sa, nu pe statutul tău ca părinte „de împrumut”: „Tu ești copilul nostru, noi te-am ales pe tine” este un mod potrivit de abordare.
Copilul e bine să știe că a fost adoptat, dar părinții se tem în general să-i spună, deoarece se tem să nu-i respingă ulterior. „Oricum copilul poate să afle și atunci problemele pot fi mai mari. Ca în cazul unui copil pe care l-am cunoscut după ce devenise extrem de agresiv, fiindcă prietenii de aceeași vârstă îl necăjeau, spunându-i că a fost găsit la gunoi. Există în societate o atitudine nepotrivită, care sancționează dur astfel de cazuri, stigmatizându-i pe cei în cauză de parcă ar fi vina lor. Iar schimbarea de mentalitate trebuie să înceapă de la părinți”, povestește psihologul MindCare.
Problemele de atașament la copiii adoptați
În plus, viitorii părinți adoptivi trebuie bine pregătiți cu privire la posibilele probleme pe care le pot întâmpina cu copilul în perioada post-adopție. „În Anglia, li se spune clar că la un copil adoptat pot apărea probleme de comportament, poate să-și respingă părinții adoptivi, chiar să fugă de acasă, să facă depresie, să abandoneze școala, să fie agresiv sau hiperactiv.” Astfel, părinții vor ști ce așteptări să aibă în legătură cu copilul adoptat și că e nevoie de iubire necondiționată.
Alte probleme care pot apărea la copilul adoptat pot fi cele de atașament. Chiar și după numai câteva săptămâni de abandon la spital, copilul poate deveni excesiv de sociabil, având ceea ce se cheamă atașament dezorganizat. Se lipește de oricine (nu doar de persoana care-l îngrijește) fără discernământ, vorbește mult și nediscriminat (dă secrete din casă), îmbrățișează pe oricine. Sau, dimpotrivă, are un atașament inhibat, e extrem de reținut, nu se apropie ușor de nimeni, se sperie ușor, plânge repede când persoana care-l îngrijește nu e în jur. Alte probleme sunt cele de comportament ambivalent: unii copii ba migrează excesiv spre părinte, ba îl pedepsește ferindu-se de acesta.
Atașamentul dezorganizat vine la pachet cu un comportament hiperactiv al copilului, care devine foarte obositor pentru părinți. Aceștia ajung să simtă că nu mai pot face față și apare contradicția între ce vor și ce simt pe de o parte și sentimentul de epuizare a resurselor pe de altă parte.
„Să nu pierdem din vedere că copilul nu intenționează să fie așa, dar poate avea aceste probleme de sănătate mintală, rezolvabile prin dedicare totală, iubire și consiliere pentru întreaga familie”, spune Simona Drugă.
Citește și: Săptămâna pentru Viață: Cum îi spui copilului tău că a fost adoptat – experiența Iuliei
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
3 Comments