Ruth Bader Ginsburg susținea că în sarcină nu există mamă și copil. Amy Coney Barrett ar putea îndrepta aceasta

de Rita Joseph, Mercatornet.com
Traducere și adaptare de Redacția Stiripentruviata.ro

Judecătoarea Ruth Bader Ginsburg a susținut, până la sfârșitul vieții și carierei sale remarcabile, un lucru ilogic: că în sarcină nu ar exista nici mamă, nici copil. 

În cazul Box versus Planned Parenthood  (judecat la Curtea Supremă SUA în 28 mai 2019), Ruth Bader Ginsburg l-a criticat pe judecătorul Clarence Thomas pentru că a folosit termenul de „mamă” cu privire la o sarcină. Ea a scris: 

„o femeie care își exercită dreptul constituțional de a întrerupe o sarcină nu este o «mamă»”.

După ce depersonalizezi conținutul pântecelui unei femei și îl transformi în „proprietatea” ei, devine mai simplu să argumentezi, în mod eronat, că dreptul de a dispune de „proprietatea” sa este protejat prin Constituție. 

Din fericire, judecătoarea Amy Coney Barrett, nominalizată de Președintele Donald Trump pentru a ocupa locul vacant lăsat de Ruth Bader Ginsburg la Curtea Supremă, este și calificată, și ideal poziționată pentru a corecta această greșeală monumentală. 

Amy Coney Barrett este o autoritate în materie de drept constituțional și are șapte copii, ceea ce îi asigură discernământul necesar pentru a restabili la Curtea Supremă adevărul fundamental că a fi însărcinată înseamnă a purta în pântece o ființă umană într-un stadiu de dezvoltare embrionar sau fetal.

Știința poate identifica această ființă umană ca fiică sau fiu – copilul unei mame a cărei legătură cu copilul ei nenăscut poate fi stabilită în mod empiric. Legătura copilului cu tatăl lui poate fi verificată prin testare prenatală.

Însă progresiștii de la Curtea Supremă SUA considerau un nonsens să argumentezi orice altceva decât susținea Ruth Bader Ginsburg.

În 1973, Curtea Supremă a SUA, formată numai din bărbați, a justificat legalizarea avortului [din orice motiv și până în luna a noua de sarcină – nota tr.] printr-o „reconfigurare” similară a ființei umane în stadiu fetal: copilul ca proprietate a femeii, nu ca fiică sau fiu a(l) mamei sale.

O femeie care comandă uciderea prin avort a „proprietății” ei vii din pântece („…copiii nenăscuți nu au fost niciodată recunoscuți de lege ca persoane în sensul deplin al cuvântului”, scria în decizia din 1973) era văzută prin decizia Curții Supreme ca făcând „o alegere” necesară pentru o cauză bună.

Aceasta este o încălcare a imperativului dreptului natural, care spune că nu avem dreptul de a face rău nici atunci când din acest rău ar putea rezulta un  lucru [aparent – nota tr.] bun. 

O judecătoare blocată în anii 1970

În anii 1970, judecătoarea Ruth Bader Ginsburg și-a început misiunea admirabilă de a împărți dreptatea în mod egal pentru toți. Dar aproape imediat feminismul ei pasionat a condus-o pe o cale greșită. Ea a promovat minciuna că, deși bărbații și femeile sunt egali în fața legii, vlăstarele lor nu beneficiază de același statut și aceleași drepturi ca și ei.

Ea percepea negativ „sarcinile nedorite”, ca pe obstacole incorecte în calea realizării femeilor. Ea susținea că „cei nedoriți” pot fi avortați, deoarece reprezintă constrângeri „nedrepte” care anulează egalitatea femeilor cu bărbații. 

Activismul judecătoarei, fundamentat pe o ideologie extremistă, s-a dezvăluit în dezacordul ei cu decizia din cazul Gonzalez versus Carhart (2007). Ea a scris că orice restricție asupra avortului prin naștere parțială [în ultimele luni de sarcină – nota tr.] reprezenta o ingerință „alarmantă” în dreptul femeii de a avea „control asupra propriului destin” și de a „participa în mod egal la viața economică și socială”. 

Cu cinci ani în urmă, într-un interviu, judecătoarea afirma cu sinceritate: 

„Am avut marele noroc de a fi în viață și a deține abilități de jurist într-o epocă în care mișcarea femeilor se revigora în Statele Unite. Și cred că atitudinea și aspirațiile mele nu s-au schimbat din anii 1970 și până azi.”

Exact cum a recunoscut, Ruth Bader Ginsburg a rămas împotmolită în anii 1970, când discursul dominant era numai despre dreptul femeii însărcinate de a avea control asupra propriei vieți și a propriului destin. 

Și, prin aceasta, a șters cu totul dreptul natural al fiicelor nenăscute de a beneficia de protecția și grija din pântecele mamelor.  

Negarea existenței copilului nenăscut

Ruth Bader Ginsburg a perseverat, pretinzând până la sfârșit că într-o sarcină nu există mamă și copil. 

În mod ironic, într-un discurs din 11 mai 2013, ea a criticat decizia Roe versus Wade a Curții Supreme [prin care a fost legalizat avortul din orice motiv și în orice stadiu al sarcinii pe tot teritoriul SUA – nota tr.],  spunând că era centrată pe „libertatea medicului de a-și practica profesia după cum crede că este cel mai bine… Nu era centrată pe femeie. Era centrată pe medic”. 

Dar i-a scăpat și un adevăr semnificativ: decizia nu era centrată nici pe copil. 

La emisiunea The Rachel Maddow Show din 16 februarie 2015, judecătoarea Ruth Bader Ginsburg a enunțat cu un aer de superioritate despre decizia în cazul Roe versus Wade: 

„…imaginea era a unui medic și a unei femei micuțe stând împreună. Noi nu am văzut nicio clipă femeia singură. Iar decizia în cazul Planned Parenthood versus Casey a recunoscut că nu era vorba atât despre dreptul medicului de a-și practica profesia, cât despre dreptul femeii de a avea control asupra destinului vieții ei.” 

După Roe versus Wade, din toate cazurile care au ajuns pe mâna progresiștilor de la Curtea Supremă lipsea tocmai copilașul devenit țintă a unei exterminări antiseptice și „sigure” pentru femeie. 

Să sperăm că judecătoarea Amy Coney Barrett și colegii ei conservatori din noua configurație a Curții Supreme vor remedia această falsificare făcută de Curte. 

Zeloții avortului

Din nefericire, eliminarea completă din discuție a victimelor avortului practicată de judecătoarea Ruth Bader Ginsburg încalcă protecția constituțională gândită de Părinții Fondatori ai națiunii americane pentru „copilul care se mișcă în pântece.” 

Zelul ideologic al Curții Supreme, nu imparțialitatea juridică, a fost cel care a determinat judecătorii să respingă angajamentul clar cu care Legea Fundamentală asigură urmașilor noștri aceleași binecuvântări și același grad de libertate de care ne bucurăm și noi înșine. 

Judecătorii cu vederi progresiste nu ar fi trebuit să cedeze atât de ușor la vehemența ideologică cu care copiilor nenăscuți li s-a negat statutul uman. Aceasta a permis ca relele tratamente aplicate lor în cabinetul de avort să fie prezentate ca exercitarea unui „drept” al femeii. 

Și naziștii eliminau indezirabilii sub pretextul dreptății sociale

Zelul cu care judecătoarea Ginsburg a îmbrățișat avortul ca instrument care ar putea asigura egalitatea femeilor cu bărbații dezvăluie divorțul ei de nobila moștenire a tradiției iudaice în care s-a născut. Nu a vorbit niciodată de nedreptatea brutală făcută copiilor nenăscuți evrei de alți ideologi, în anii 1930 și 1940. Cu aceeași aroganță, și acei ideologi credeau că eliminarea indezirabililor social era necesară pentru dreptatea economică și socială. 

Căutați termenii de „copil nenăscut” sau „copii nenăscuți” în Registrul victimelor din procesul de la Nürnberg și aflați ce le făceau medicii naziști celor mai mici dintre victimele lor. Mărturiile depuse (RuSHA/Greifelt, 1947-8) arată că bebelușii nenăscuți au fost considerați la proces ființe umane care au dreptul la protecție: 

„…copiilor nenăscuți li s-a refuzat protecția legii…”

Procesul de la Nürnberg: Avortul, „crimă împotriva umanității”

Procurorul din Procesul de la Nürnberg, James McHaney, a numit atunci avortul „act inuman” și „acțiune de exterminare” și a stabilit că, chiar și atunci când femeia cere în mod voluntar avortul, acest act rămâne o „crimă împotriva umanității”. 

Instrucțiunile ocupanților naziști ai Poloniei de a legaliza avortul în această țară au devenit dovezi incriminatorii în proces, acțiunea fiind considerată o crimă împotriva umanității.  

Instrumentalizarea ideologică a limbajului

După al Doilea Război Mondial, a apărut o inițiativă globală de reafirmare a justiției sociale pentru fiecare persoană umană, inclusiv pentru copii, „înainte și după naștere”. 

Dar în anii 1960, feministele radicale și-au însușit în mod inteligent noul limbaj al drepturilor, reinstrumentalizându-și argumentele pentru a fabrica noțiunea de „drept la avort” pentru femei. 

Dogma feministă radicală a insistat nebunește că toate femeile erau victimele mileniilor de „sexism” și nu puteau progresa dacă nu aveau acces la servicii de avort. Astfel, ni s-a oferit un fals „drept” de a ne discrimina propriii copii nenăscuți, pentru a ne sustrage de la „constrângerea nedreaptă” a naturii și de la datoria maternă de a-i proteja și îngriji. 

Astfel, avortul penal, în mod tradițional dezbătut în tribunale care o problemă morală, a fost reconstruit juridic „sub aspectul inegalității dintre sexe, ceea ce face din el o chestiune de gen în plan juridic și social”.

„Dreptul la avort” a devenit fariseică acțiune afirmativă menită să compenseze pentru teribila „discriminare” prin care Natura le provoacă graviditate doar femeilor: 

„Diferențele dintre sexe în ceea ce privește reproducerea justifică introducerea în Constituție a dreptului la avort pentru a oferi femeii același control asupra propriului corp pe care și bărbatul îl are asupra corpului său.”

Favorizarea ultra-liberală a femeilor în discuția despre drepturile omului, în defavoarea protecției drepturilor copiilor nenăscuți, a fost propusă și acceptată ca făcând parte din recompensa datorată de societate femeilor pentru presupusa victimizare istorică la care le-ar fi supus Natura de la începutul vieții pe Pământ și până azi. 

Din nefericire, în falsul context al „egalității de gen”, s-a argumentat că noi, femeile, nu putem avansa fără acces neîngrădit la servicii de avort. 

De aici a apărut și insistența ineptă că în sarcină nu există bătaia altei inimi, nu există alt corp decât al femeii și că avortul nu ucide pe nimeni.

Și de aici dogma falsă a judecătoarei Ruth Bader Ginsburg că femeile însărcinate nu sunt mame și că sarcina nu conține niciun copil, ceea ce va rămâne în istorie ca o aberație nefericită din cariera strălucită a unei femei extraordinare. 

Pare corect ca o altă femeie, cu o carieră  deopotrivă de strălucită, să repare această greșeală care datează din anii 1970. 

Bravo ție, Amy Coney Barrett!

Rita Joseph este autoarea cărții „Human Rights and the Unborn Child”/„Drepturile omului și copilul nenăscut” (Martinus Nijhoff, Leiden & Boston, 2009). Specializată în filosofia limbajului și a drepturilor omului, a conferențiat la Institutul „Ioan Paul al II-lea” pentru Căsătorie și Familie din Melbourne, Australia și are o vastă experiență în negocierea textelor pentru documentele discutate la Organizația Națiunilor Unite.

Rachel Campos Duffy: Problema feministelor se numește Amy Coney Barrett