Referendum, Cristina Popescu – Analiză și concluzii excepționale: „Conservatorii ar trebui să se organizeze la nivel de societate civilă”
de Cristina Popescu Facebook
Revizuirea Constituției nu a reușit, prezența cetățenilor la vot fiind una redusă – 20%.
Asta nu înseamnă că românii doresc gay-marriage -scorul prognozat de 90% in favoarea căsătoriei bărbat-femeie se poate extrapola în linii mari la nivel național- dar înseamnă că referendumul a fost un eșec.
Deși ar fi multe de zis, acest eșec trebuie internalizat și digerat pentru a obține o radiografie corectă.
Aș puncta, acum, doar câteva idei: deși au avut și ele un rol important, acțiunile opozanților de a asocia referendumul cu Dragnea sau intoxicările și fentele puse în circulație în legătură cu întrebarea supusă aprobării ori isteria fraudei la vot nu au fost, din punctul meu de vedere, cauzele majore ale eșecului.
Chiar dacă au fost mijloace frauduloase de comunicare, ele intră în logica unei campanii în care partea interesată urmărește un anumit obiectiv și sunt permise câtă vreme nu se săvărșește vreun delict: la război ca la război.
De asemenea, nu se poate pune eșecul pe seama abuliei partidelor politice: când se pornește la drum cu un demers cetățenesc, inițiatorii trebuie să se aștepte și la posibilitatea ca partidele să nu considere că acel demers este și miza lor; bun, va fi un moment al adevărului, dar trebuie să fie pregătiți și pentru această ipoteză.
Cauzele majore sunt altele (cred eu):
În primul rând, deși nu sunt de acord cu gay marriage, românii nu au avut sentimentul urgenței acestei probleme. Atenție, nu discut de (in)utilitatea revizuirii, ci despre faptul că nu a existat sentimentul vreunui pericol, al unei necesități stringente, al unei amenințări.
Evident, unii știm că atunci când pericolul va fi devenit fățiș, fie va fi prea târziu pentru acțiune, fie deja mulți vor fi prea anesteziați de reeducare; acest tip de rău lucrează insidios.
Și ajungem la punctul doi: pentru a face lumea conștientă de miză, e nevoie de organizare și infrastructură de comunicare a zonei conservatoare, capabile să transmită mesaje pe scară largă în societate; până să viseze la partide politice relevante electoral, conservatorii ar trebui să se organizeze la nivel de societate civilă, să creeze asociații, să țină școli de vară, conferințe, rețele de voluntari, să construiască site-uri cu vizibilitate mare, edituri; să facă munca de educație asiduă și constantă în societate; să coopereze și să se coordoneze cu actorii instituționalizați (Biserică, culte); să treacă prin șlefuirea adaptării la colaborarea între grupuri cu unele poziții diferite dar care pot trage într-o singură direcție pe diferite aspecte punctuale etc.
Câtă vreme nu avem capacitatea de a ne transmite mesajul către straturile profunde ale societății și la nivel general, iar nu limitat la câteva segmente active, micuța mișcare conservatoare autohtonă nu poate deveni relevantă.
Poate acesta să fie momentul nașterii unui nucleu al viitoare mișcări conservatoare.
S-au legat prietenii și s-au consolidat rețele informale în perioada asta. E păcat să nu fie exploatate.
Până nu își cultivă mesajul acolo unde adversarii deja reeducă prin propriile rețele ONG și prin influență în media și stat, conservatorii nu pot spera la un partid.
O remarcă, așa cum s-a văzut din exterior: inițiativa a fost gândită destul de bine tactic vorbind, la început, pentru că a vizat organizarea referendumului odată cu alegerile parlamentare din 2016. Lebăda neagră a fost impracticabilitatea Legii 3/2000 și necesitatea modificării ei, ceea ce a dejucat strategia.
Acum, în aceste condiții de amânare, erau două șanse (nu mă refer la varianta implicării partidelor în campanie): fie varianta oportunistă – încurajarea ducerii referendumului odată cu europarlamentarele (unde s-au pierdut doi ani în amânări mai mergeau 7 luni); fie calea mai grea – transformarea celor doi ani de răgaz oferiți de amânările perpetue ale revizuirii în doi ani de campanie de informare; ceea ce nu s-a putut face în cele două săptămâni dinaintea votului se putea încerca în doi ani – și nu mă refer aici la conducerea CpF, ci la toți cei care au susținut/sprijinit/s-au asociat la acest proiect.
Lucrul bun? Am avut ocazia să vedem dându-și jos măștile pe majoritatea acoperiților „dreptei” din zona civic-intelectuală sau publicistică. Am verificat și noi, încă o dată, cum arată „Trădarea cărturarilor”, ca să citez titlul unei cărți. Îi putem da la o parte de acum.
Dar am văzut și câțiva „drepți” printre intelectuali, care au salvat prestigiul breslei riscând-ul pe al lor. Și un politician care a părăsit un partid pentru asta. Și un regizor cunoscut, care cred că a riscat foarte mult pentru cineva din branșa aia.
Acestea fiind spuse și cu speranța coagulării unei structuri civice conservatoare cu acest prilej (eșecurile pot demobiliza dar uneori pot și mobiliza), să urăm bun venit războiului cultural și în România.