„Puer aeternus” (Copilul etern), sau fuga de asumare, care-și găsește mereu justificări
de Cătălin Sturza, Facebook
Am văzut de curând vehiculată ideea că ar exista o „corelație” între căsătorie și corupție. Clarific, din faptul locului, faptul că o corelație nu înseamnă în nici un caz o cauzalitate. Chiar și dacă datele pe care s-ar întemeia o astfel de corelație ar fi unele solide și precise, mulți ar înțelege aici că ar fi vorba de o cauzalitate (fals). Ceea ce poate să inducă foarte ușor în eroare.
Frica de a trăi
Mă gândesc, însă – de ce să cauți astfel de corelații? De ce să cauți, cum am văzut și în alte locuri, corelații între instituții precum Căsătoria, familia, Biserica, școala, eventual armata, între instituțiile de autoritate, în general – și „corupție”? Toate acestea reprezintă „nenorocirile” acestei nații, și toate se traduc prin… corupție?
În spatele acestor corelații de multe ori forțate, mi se pare că se ascunde o frică de a trăi. O generație întreagă (cea căreia i se adresează aceste „iluminări” de pe diverse bloguri) care trăiește în permanență cu frica drobului de sare. O generație căreia îi e frică să trăiască viața așa cum e ea. Care o teoretizează, care o abstractizează – fără însă a o trăi.
În loc să mă căsătoresc cu fata cu care sunt de trei ani – nuuu, trebuie încă să mai încerc, să mă mai lămuresc; dacă nu e pentru mine? Mai bine mai așteptăm încă zece ani, și vedem. Sau mai bine nu mă mai căsătoresc deloc (oricum, cine știe, dacă va duce căsătoria mea la… corupție?)
La fel și cu copilul: să fac sau să nu fac un copil? Dar mai am burse de câștigat, încă două facultăți și trei mastere de terminat, 200 de țări de văzut. Dar dacă nu îi pot oferi copilului vacanțele? Dar dacă nu voi avea banii pentru lecțiile de pian și de pilotaj, și nu voi putea să îl trimit la Harvard? Dar dacă îmi pierd serviciul? Dar dacă vom divorța? Mai bine nu facem copii deloc. Oricum, nu suntem căsătoriți… (și căsătoria duce la corupție, corect?)
O viață trăită în disonanță cognitivă
Și uite așa viața trece, oamenii ajung la 40 de ani, și se reped la alegeri disperate – sau la clinicile de fertilitate (apropo, foarte puțin se spune că FIV are șanse tot mai mici de reușită după vârsta 35 de ani).
Viața nu stă să aștepte după raționalizări, abstractizări și scuze de toate felurile. Viața nu vine cu garanții care să se potrivească parcursului ideal din capul tău – ăla care să te pune în lumina ideală în fața prietenilor și a foștilor colegilor din liceu cu care ești prieten pe Facebook. Viața o trăiești, pur și simplu. Creștinii o trăiesc cu nădejdea că mai intervine și Providența aici, că, dacă le vei face tu întâi pe cele plăcute Celui de Sus, și Cel de Sus le va face pe cele plăcute ale tale.
Iar în unele cazuri nu mai e vorba nici măcar de frică – ci pur și simplu de fuga de greutăți, de dorința de a nu pune osul la bătaie, de a nu-ți asuma efortul. O căutare a „vieții ușoare”, pe modelul individualist – modelul eficienței maxime, utilitariste.
Oricum, e clar că va fi greu. Și aceste raționalizări nu ajută la nimic – doar amână confruntarea inevitabilă cu greul. Ele ascund, de fapt, o frică patologică de greu, de confruntarea cu greutățile. Care confruntare oricum va veni.
O viață trăită în disonanță cognitivă, disonanță care conduce, atât de des, la depresie și chiar la deznădejde.
Fuga eternă după surogate
Și mai grav e când această generație realizează toate cele de mai sus – e conștientă de aceste lucruri. Și ar vrea să trăiască. Dar acești oameni nu pot, de frică – și atunci își caută scuze, culese de la tot felul de „traineri” „gurus” și „specialiști” și de pe tot felul de bloguri. Neasumarea, golul nu pot răspunde căutărilor autentice ale omului, nu pot oferi vreun fel de satisfacție care să nu fie un surogat – și de aici nefericirea, neîmplinirea.
Cei care nu acceptă greul și sacrificiul, care merg pe modelul minimului efort nu au, pur și simplu, cum să devină cu adevărat adulți. Iar fuga lor este pe toate planurile, nu doar pe planul familial. „Puer aeternus”, copilul sau adolescentul perpetuu, este cel care trăiește așa până la vârste înaintate. Și care își face din fugă singura filosofie de viață.
Ceea ce nu realizează această generație care ascultă de gurus și de bloggeri este că împlinirea vine tocmai din confruntarea pieptiș și din biruirea greutăților vieții. Care biruire este imposibilă fără „a leap of faith”, fără un salt care să se bazeze pe credință. Iar în lipsa credinței, toleranța omului la greutăți este foarte mică – este, de fapt, zero.
Ceea ce rămâne este fuga eternă după surogate, după „rețete” spirituale dubioase și după „înțelepciuni” de pe bloguri care ne spun că, iată, căsătoria ar putea să fie o instituție suspectă. Și că toate instituțiile care au reprezentat, până acum o generație sau două, pilonii civilizației noastre – căsătoria, familia, etc – ar conduce de fapt la… corupție.