Natalia Luchita: „Nici ghețarii și nici tundrele din Siberia nu au învins inima femeii din neamul meu!”
Mi’s dragi femeile când se adună împreună. Mi-era drag și când eram copilă să stau printre ele și să învăț cum să fiu și eu femeie!
de Natalia Luchita, Facebook
Înainte vreme era o rânduială în toate… Fii respectau părinții. Părinții respectau bunicii. Femeia respectă bărbatul. Și bărbatul muncea pentru toți, purtându-le de grijă, și purtându-se cu grijă în fața femeii sale. Și toți aveau frică de Dumnezeu! Așa trăiau laolaltă și găseau cuvânt de împăcare, de mângâiere, de incurajare…si dacă se certau, se mai iertau, se mai judecau, mai aruncau câte o vorba…dar tot împreună rămâneau. Așa erau timpurile…
Și femeile aveau o rânduială a lor…Fiecare își știa locul și datoria, una față de alta. Vremurile erau grele. Bărbații plecau pe mult timp la război, la drumuri lungi și rămâneau ele între ele, să se gospodărească, să-și crească copiii, să se mângâie și să se ajute, până reveneau bărbații acasă. Altfel nu supraviețuiau. Așa, secole de-a rândul, femeile și-au lucrat darurile inimii, îngrijind una de alta. Înainte vreme nu se putea trăi de una singură, trebuia să te împaci cu toate. De asta și răutatea era mai puțină. Una de la altă învățau și una alteia dăruiau ce aveau mai de preț, bunătatea inimii. Nu erau femei rele atunci, căci bunătatea celorlalte le acoperea, și dacă erau rele, rămâneau însingurate. La toate acestea se aduna greutatea și durerea vieții aspre care îmblânzea și cea mai împietrită inimă.
… Mi’s dragi femeile când se adună împreună. Mi-era drag și când eram copilă să stau printre ele și să învăț și eu cum să fiu și eu femeie! Tare îmi mai plăceau nunțile de altă dată, când se făceau pe la casele oamenilor, în ogradă… și femeile se adunau împreună să facă mâncarea. Mare lucru era pentru o fetișoară să participe la această adunare de multe alte femei, de toate vârstele și să învețe cum să face mâncarea cu drag, dar mai ales cum se petrece lucrarea asta împreună, de mâini multe, gospodărire, și multe vorbe de mângâiere.
Mare datorie și mare cinste era să te ajuți una pe altă. Dinainte se chemau la ajutor, și dinainte se pregăteau toate, își luau zile libere, se găteau, făceau liste cu mâncarea și se împărțeau pe la treburi. Doamne, și acum le văd pe toate îmbrobodite la ceafă, sporaind la casă mirelui, sau a miresei, pregătind bucuria care va să fie.
Cele mai în vârstă, mai respectate, făceau rânduiala zilei, și le împărțeau pe fiecare după putință și pricepere la muncile potrivite… cele cu experiență la sarmale, care cu gustul mai bun la răcituri, că să nu le pună prea multă sare, cele mai tinere la pârjoale și copturi. Și pe toate le făceau impreuna… Noi copiii ne strecuram printre ele, și mai primeam câte ceva bunișor… de la care cărnița, o pârjoală, cei mai norocoși-furau câte o prajitura… Bucurie. Așa erau femeile .. miloase… și bune între ele! Și lucrau, și povesteau, și râdeau… și învățau una de la alta. Era o lume unde nu era concurență, nici una nu căuta să fie mai deșteaptă sau mai frumoasă ca alta, nici una nu se ridica deasupra celeilalte. Toate își știau locul, și fiecare își primea respectul și grijă cuvenită.
… Tare îmi mai plăceau amiezile… când bărbații, care lucrau și ei împreună lucrul lor, veneau la masă! Cu câtă grijă puneau femeile masa… cu cât respect față de bărbați și munca lor mai grea se purtau. Din inima lor puneau bucățica mai bună bărbaților pe masă, și nu se simțeau neglijate sau inferioare… pentru că a da ce ai mai bun celui pe care îl iubesti… înseamnă să îi dai o bucată din tine. Mare respect aveau oamenii unii față de alții. Aveau grijă la cuvinte și la purtări. Și era voie bună.
…Apoi să prinzi un colț de masă cu toată adunătura asta de femei era o altă bucurie… Să vezi cum adunau ele tot ce rămăsese din resturile de la mâncarea care se odihnea pentru ziua nunții în castroane, tigăi și cuptoare, și făceau o masă împărătească numai pentru ele. Și erau bucuroase… că au isprăvit munca, că s-au ajutat, că erau împreună. Era o datorie lucrarea asta de ajutorare… o datorie din dragoste.
La sfârșit, gazda care care le-a chemat le purta și cinstea! Fiecare primea câte un sorț nou, o basma noua și un pahar de vin! Fiecare după rangul cuvenit. Și nici una nu se supăra, și nu pleca necajită. Plutea o mulțumire pe chipul lor și o bucurie în suflet…Ne-am mai ajutat odată. Pân la data viitoare.
Prietenia între femei e de când lumea…caci numai ele se pot mângâia când le este greu, să împărtășească o bucurie, să-și înțeleagă durerile, să învețe una de la alta, și să se ajute. N-ar fi supraviețuit femeile dacă n-ar fi avut grijă una de alta… dacă nu s-ar fi iubit și respectat. Tare-i greu când n-ai un suflet de femeie caruia să i te jalui, sau care să te ajute.
O femeie poate învăța numai de la alte femei cum să fie FEMEIE. De asta lucrarea asta se face împreună, căci numai împreună poți învață să te smerești în fața celor înțelepte, să lași de la tine de dragul celorlalte, să ierți, să nu te ridici deasupra celor mai mici ca tine, să găsești graiul cel dulce atunci când ai de spus o nemulțumire, și să iubești pe femeile din jurul tău, pentru simplu fapt că sunt lângă tine. Așa se educa fetele… Dar asta era odata… și îi mulțumesc lui Dumnezeu că am prins vremurile celea. Tare mi-ar plăcea să se mai întoarcă, să le mai prindă și cele mici care cresc acum… să vadă și ele ce bucurie e să te ajuți una pe alta.
…Mi-s dragi femeile din neamul meu… am cunoscut multe femei din alte neamuri… dar așa cum e femeia din neamul meu de blajină și de duioasă, nu-s altele! Nici ghețarii și nici tundrele din Siberia nu au învins inima femeii din neamul meu! Căci inima credincioasa…smerită și blândă…nu o poate birui răutatea lumii!
Așa erau vremurile… așa erau femeile… toate aveau o rânduială!
Citește mai multe opinii de Natalia Luchita
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
