Mă întreb adeseori de ce atât de mulți oameni devin foarte mânioși pe cei care au opinii politice diferite. Ei bine, cred că o parte din explicație constă în aceea că, în cultura noastră, mânia a început să fie văzută, cel puțin în cazul acesta, drept o virtute.Un sentiment care a devenit dominant în societatea noastră de astăzi și care este băgat pe gât, în școli, elevilor este acela că „dacă nu ești scandalizat, atunci înseamnă că nu îţi pasă de problemele importante”. Mânia a ajuns astfel să fie identificată cu conștiința politică și culturală. Reversul citatului de mai sus este acesta: „dacă ești scandalizat, înseamnă că îţi pasă de probleme”.
Mai mult, deoarece mânia este asociată astăzi cu conștiința politică și culturală, pentru mulți indivizi acesta este un semn că viața lor are sens. În ultimele câteva sute de ani, oamenii au început să adopte din ce în ce mai mult ideea că înțelesul vieții lor este legat de capacitatea lor constantă de a cunoaște și a face legătura dintre evenimentele care au loc în lume și viețile lor. Ceva de tipul acesta a surprins Nietzsche în aforismul său în care spune că uitatul în ziar (azi, presupun că ar fi vorba de feed-ul Facebook) a înlocuit rugăciunea în viața omului modern.
Însă, după cum a observat odată Neil Postman: „majoritatea știrilor noastre zilnice sunt inerte, oferindu-ne informații despre care să discutăm, dar care nu ne pot duce la nicio acțiune cu sens”. Majoritatea întâmplărilor despre care citim sau la care privim – da, chiar și întâmplările politice – au, în fapt, prea puțin impact asupra vieților noastre cotidiene, iar noi, la rândul nostru, putem prea puțin să le modificăm.
Acest fapt îi face pe mulți oameni să devină mânioși, un sentiment care slujește două scopuri: 1) este o reacție conștientă sau subconștientă de frustrare, din cauza faptului că nu au cum să influențeze evenimentele considerate importante în cadrul „știrilor”; 2) este fie o modalitatea aleasă, fie un răspuns învățat din partea multor oameni pentru a avea senzația că au un impact, că sunt parte dintr-o comunitate a altora „care își fac treaba în sprijinul cauzei”, fiecare în sfera lui de acțiune.
Deși oamenii se află într-o oarecare măsură în căutarea înțelesului și a comunității, ceea ce rezultă din această mânie politică auto-îndreptățită sunt înstrăinarea și un simț al futilității. Știrile înseși sunt alienante, deoarece ne mută atenția de la îngrijorări mai imediate și mai prezente către cele efemere și distante. Iar sentimentul de mânie pe care îl stârnesc adesea, când acesta este îndreptat spre cei din jurul nostru, ne alienează și mai tare tocmai de cei spre care ar trebui să ne îndreptăm înțelegerea – adică de ceea ce reprezintă adevăratul scop al vieții noastre.
Faptul că mânia a început să fie asociată cu înțelesul vieții reprezintă cu siguranță un semn al declinului virtuții din societatea noastră. Reprezintă o inversare totală a gândirii clasice asupra mâniei.
Potrivit tradițiilor clasice și creștine, mânia este o patimă împotriva căreia ar trebui să luptăm, mai degrabă decât o virtute pe care să o celebrăm. Cuvântul grecesc era orgē și a fost definit de Aristotel în „Etica nicomahică” ca „a deveni mânios rapid pe oamenii care nu trebuie, la momentul care nu trebuie, mult mai tare decât ar fi just”.
Din experiența mea, în cele mai multe cazuri observate în zilele noastre, a deveni mânios pe cei care au alte opinii politice pică sub definiția pe care Aristotel o dă viciului orgē.
Dar, vai, într-o cultură decadentă, după cum a afirmat Yeats, „cei mai răi sunt plini de o ardoare pătimașă”.
Sursă: contramundum.ro
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
