Luna pentru Viață 2017 la final: Discursul Ioanei Picoș de la Feminism proFamilie la Gala Voluntarilor pentru Viață 2017
Dragi colegi pro viață,
Mă bucur pentru faptul că ne aflăm toți aici pentru a celebra. Pentru a celebra, în definitiv, din nou, viața. Importanța ei, frumusețea ei, complexitatea ei.
Acum câțiva ani, setul meu de credințe era destul de diferit. Cunoștințele mele reale în domeniul pro viață erau cvasi-nule. Multe dintre afirmațiile pe care le aud în jurul meu de la persoanele care nu sunt pro viață, erau din păcate și afirmațiile mele. Toate acestea se datorau faptului că nu știam. Nu știam că un copil are o inimă care începe să își facă datoria încă de la 16 zile de la concepție, nu știam ce presupune de fapt un avort, cu toate traumele fizice și psihologice care rămân pentru totdeauna ca o cicatrice în ființa femeii, nu știam de ce fetele, femeile ajung să recurgă la așa ceva, nu știam că metodele de contracepție au o rată de eșec atât de mare, nu făceam legătura dintre capacitatea cuiva de a fi fidel și capacitatea aceluia de a fi abstinent, credeam că un copil cu handicap sever înseamnă chin atât pentru el cât și pentru părinți și nimic mai mult și lista poate continua. Vedeți…erau multe lucruri pe care nu le știam. Întrebarea este: de ce nu știam atât de multe lucruri?
Răspunsul este (cred eu) dureros de simplu: nicăieri, sau în prea puține locuri se vorbea despre toate acestea. Ca adolescentă, știi că îți dorești să ai un prieten fidel, visezi să te căsătorești, să îi dai vestea că porți un copil în pântece iar el să se bucure, să îți fie sprijin și să faceți echipă în ceea ce se cheamă căsnicie. Băieții caută aceleași lucruri la fete, inițial. Lucrurile se schimbă pe parcurs însă. Pe oricare tânăr „l-ai întreba ce este acesta?” Arătându-i un embrion de 11-12 săptămâni, îți va spune că este un copil. Recunoaște că face parte din categoria „om” fără să fie medic. Faptul că se cheamă blastocist, embrion, făt, nou-năascut, preșcolar, adolescent, șamd nu îl face să fie mai mult sau mai puțin, om. Toate aceste denumiri, nu fac decât să separe diferite stadii de dezvoltare ale ființei umane. Firescul există în noi toți. Dar, cu timpul, informațiile din exterior ne distorsionează percepția și ajungem să gândim strâmb și chiar să găsim scuze și explicații tuturor aberațiilor.
În reviste, citești despre contracepție ca despre ceva salvator și foarte sigur. Nu prea se pune accent pe efectele secundare. Citești despre avort cum că este o chestiune destul de neplăcută dar cumva nu mai gravă decât o lucrare dureroasă de la stomatolog. Citești că ești cool dacă îți începi viața sexuală devreme și, bineînțeles, dacă diversifici partenerii cât mai mult pentru a câștiga experiență. Nu mai spune nimeni că degeaba ai avut mulți parteneri fiindcă nici un om nu seamănă cu celălalt, prin urmare toată așa-zisa experiență este degeaba.
Important este să știi să îl faci fericit pe omul de lângă de tine, descoperindu-l cu particularitățile sale. Citești despre modă, despre aparență, despre carcasă. Acestea sunt ridicate în slăvi. Citești despre cât de multe produse există pe piață și ești întrebat prin reclame dacă poate nu cumva ai nevoie de ele, citești despre cum toate acestea te fac chipurile mai bun, mai fericit, mai împlinit. Nu le neg importanța, dar faptul că au ajuns să fie ca o religie, denotă din punctul meu de vedere o criză de identitate profundă a omului.
Copiii de la țară sunt atât de fericiți atunci când se joacă în viața reală de-a v-ați ascunselea, când se cațără în copaci, când îngrijesc un animal rănit, când ajută în gospodărie și simt că au realizat un lucru atât de important, când crează relații sănătoase cu ceilalți copii, nu băgați cu capul într-o tabletă sau privind hipnotizați un telefon mobil precum copiii de la oraș.
Bunicii noștri trăiau atât de frumos deși nu aveau poate nici jumătate dintre facilitățile pe care care le avem noi acum. Dar avea realitate. Aveau autenticitate. Știau cine sunt și ce vor. Știau ce este important. Familia. Își nășteau copiii și spuneau că acolo unde mănâncă 3 mai mănâncă și al patrulea! Acum, noi, preferăm să avem un copil și bun Dar ce te faci dacă acel copil moare la un moment dat sau nu ajunge savantul pe care îl visezi, olimpicul cu care să te mândrești ca și cum ar fi un trofeu etc.? Restul de economii, se duc pe vacanțe, mașini, laptopuri, smartphone-uri, tablete, haine, mâncare ce se aruncă la gunoi ulterior întrucât cumpărăm în exces șamd.
Generațiile noastre tind să fie egoiste, slabe, fără identitate și fără sens. Nu mai sunt dispuse să se sacrifice. Fac un copil pe care apoi îl văd ca pe animăluț de companie. E bifată și treaba asta în viața mea. Acum pot să-mi văd de ale mele în continuare. Dacă îi ofer acoperiș deasupra capului, haine, jucării și mâncare, ar trebui să fie suficient, nu? Ei bine, nu. Un copil are nevoie în primul rând de iubire. Și știm asta fiindcă și noi am fost copii și ne amintim că ne bucura enorm atunci când mama sau tata petreceau timp cu noi și ne făceau să ne simțim doriți. Fără aceasta, orice i-ați oferi, este egal aproape cu 0. Câți copii singuri la părinți nu spun că și-ar fi dorit măcar un frate sau o soră pe care nu i-au avut. Nimeni nu le spune că probabil ei au apărut, dar părinții au decis să recurgă la avort.
În ceea ce privește avortul, voi spune doar o foarte scurtă poveste, reală, tristă dar edificatoare. O femeie apropiată mie, căsătorită, care era mamă a doi copii, a aflat că este din nou însărcinată. I-a spus soțului care a avut următoarea reacție: dar ce, vrei să facem crescătorie acum?? Femeia a înțeles mesajul și a apelat la cineva să îi facă un avort. Avortul a decurs dezastruos, femeia a făcut hemoragie și o dată cu copilul, a murit și ea. Soțul a rămas singur cu cei doi copii. Dar nu pentru mult timp deoarece acesta, s-a recăsătorit cu o femeie care avea și ea la rândul ei un copil. Culmea! Acum era loc pentru un al treilea copil! Din păcate, cauza pentru care multe recurg la avort este lipsa de sprijin din partea partenerului, soțului sau familiei. Și toate astea pentru un aparent confort.
Fiindcă, de cele mai multe ori, dacă respectivul copil este lăsat să se nască, se ajunge la concluzia că da, se poate să fie și el crescut de familie. În plus, statisticile au arătat că în clipa în care numărul de copii dintr-o familie crește, familia aceea este mai unită, mai solidă, riscul de divorț scade, iar copiii se cresc mai ușor deoarece vin din spate frații mai mari care ajută. Copiii se joacă între ei și astfel părinții au timpul lor separat. Dar atunci când ai un copil, acela va trage de tine tot timpul să îi acorzi atenție, findcă se plictisește singur.
Evident că există și varianta adopției. O variantă discutată mult prea puțin în România, lăsată de-o parte deși sunt atât de multe familii care vor să adopte și atât de mulți copii care așteaptă o familie adoptivă! Ca și în cazul avortului, problema este dezinteresul. Lipsa de implicare a autorităților, a societății, a noastră, a tuturor. Vedeți… atunci când gândim egoist, lucurile ajung rău. „Nu mă bag dacă nu mă afectează pe mine.” Dar dacă toți am gândi așa, unde am ajunge? Suntem un popor creștin. Cu siguranță știm porunca ce ni s-a dat: să ne iubim aproapele ca pe noi însine! Iată rezolvarea! Aici este cheia! Nu întoarceți privirea de la cel care e în nevoi. Dacă voi ați ajuns să aflați despre un caz, asta nu este întâmplător. Faceți atât cât puteți, dar faceți. Iar acolo unde omul nu mai poate, vine Dumnezeu și suplinește.
Am citit despre și am întâlnit oameni cu diferite afecțiuni. Cu Sindrom Down, cu autism, fără mâini și/sau picioare, cu boala oaselor de sticlă. Acești oameni sunt fericiți. Pare utopic, dar nu este. Ce a făcut diferența? Faptul că primesc iubire, respect și interes din partea celor din jur. Am întâlnit și oameni sănătoși fizic, foarte bogați dar foarte bolnavi sufletește care au ajuns să se sinucidă. De ce? Fiindcă niciun un ban din lumea asta nu poate suplini iubirea. Iar iubirea este gratuită. Și cu cât o oferi mai mult, cu atât o primești și tu înapoi. Dumnezeu este iubire. Omul este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Prin urmare, noi, oamenii, nu avem o altă șansă de a ne salva decât iubind.
Sursa: IoanaPicos.ro
Citește și „Unei domnișoare” care se declară „PRO-WOMAN”. Răspunsul lui „Alexandru” la acuzele aduse susținătorilor vieții