de Emanuel Conțac, Facebook
Irlanda trece printr-o schimbare majoră. Un amendament constituțional din 1983, conform căruia mama și copilul nenăscut au în egală măsură dreptul la viață, va fi abrogat. Sondajele efectuate arată că 70% din populația care s-a prezentat la referendum sprijină noua modificare legislativă, fapt care se traduce în liberalizarea accesului la avort.
Din perspectivă teologică, problema avortului rămâne, indiferent cum se așează legislația, unul dintre cele mai clare indicii ale incapacității omenești funciare de a-și asuma responsabilitatea pentru faptele săvârșite. Practica avortului constituie un indiciu că în inima sofisticatei civilizații europene rămâne o formă de rău care nu poate fi expulzată prin legislație, dintr-un motiv pe care l-am pomenit într-o postare anterioară: legea (umană sau divină) nu poate să-i dea omului resursele de care are nevoie pentru a fi viu. Legea nu poate fi în acord cu natura noastră slabă și irațională. Ea rămâne în mod fundamental, constitutiv, un element care țintește fără milă tocmai călcâiul lui Ahile din natura noastră umană. Neputând să vindece călcâiul lui Ahile, irlandezii au decis să frângă în două săgeata care aduce judecata.
Citeam în Times în aceste zile că unii dintre cei care s-au hotărât să voteze NO – adică păstrarea Amendamentului 8 – au făcut-o după ce au vizionat filme despre maniera în care se efectuează un avort. Mă întreb câți dintre cei care au votat YES știu ce presupune în practică operațiunea.
Suntem, dacă nu mă înșel, singura specie de viețuitoare care a divorțat sexualitatea de funcția ei reproductivă. Singura specie suficient de inteligentă ca să poată suprima rezultatul concepției nedorite. Singura specie care își pune problema dacă dorește sau nu să procreeze. Singura specie capabilă să folosească limbajul pentru a disimula și a ascunde. Vorbim de “sănătate reproductivă” când în fapt este vorba de “avort”, a cărui practicare contravine în mod clar tocmai reproducerii.