Ivona Boitan: „Sunt mândră de noi! Să faci ceva pentru cineva care nu mai poate face nimic pentru tine e adevărata probă de iubire”

de Ivona Boitan, Facebook

Azi la prânz erau mai mulți oameni în cimitir decât în mall. Se deretică morminte, se plantează flori, se pun lumânări, se tămâiază, se fac slujbe, se împart pachete. E o adevărată frenezie și chiar că simți că acest „cu moartea pe moarte călcând” ca pe ceva concret.

Toate aceste acte făcute din iubire și din recunoștiință pentru cei care ne-au ajutat să ajungem oameni.Pe unii ni-i amintim, despre alții ni s-a povestit, de cei mai mulți nu avem habar dar știm sigur că au fost și ei, e sunt „moșii”. Anonimi din prima memorie noastre, importanți cu ultra de măsură pentru că suntem.

Acum câteva povești optimiste din cimitir.

Floarea plantată pe mormântul mamei a înflorit chiar de ziua ei 🙂 avea bobocei acum două săptămâni, acum erau deschiși bine aproape toți. Parcă a așteptat. Bucroasă, poze mormântul, să vadă și soră-mea care e departe fizic dar mereu lângă mine, zi de zi, pas de pas.

În timp ce eram în genunchi încercând să plantez o altă floare cu mâinile goale (neamțul mă lucrase și uitasem ustensilele acasă) trece pe lângă mormânt cineva care-mi spune: „Respect!”. Mă uit să văd cine mi-a spus asta și…era un preot bătrân, foarte bătrân,care semăna foarte bine cu Pr. Teofil Pârâian , un preot care probabil fusese să slujească la un mormânt. Am bâiguit surprinsă un „Săru-mâna, părinte!”.

Un om în vârstă, un preot, către mine, care nici măcar nu-l văzusem aplecată în flori cum eram și plină de glod pe mână. Ceva din altă lume.O lume elegantă care iată își plasează în continuare semințele.

Și a mai fost un fapt la fel de surprizător.

La plecare, pe un mormânt de pe aleea principală ședea așezată o țigăncușă tânără, 19 ani cam așa, și alături înșirate pe tot mormântul, sacoșe umplute cu tot ce primise, mă apropii de ea și o întreb aproape șoptit: „E mormântul tău”? Nu, zice ea. „Păi de ce stai așezată pe el, că nu-i frumos?”, îi zic. (Nu că dacă ar fi fost al ei era mai frumos…) Lasă ochii în jos, strânge repede sacoșele și spune: „Vă rog să mă scuzați!” N-aveam nici un drept să-i fac observație și totuși ea a acceptat. Pur și simplu, fata se rușinase. Nu realizase ce făcea. Să accepte cineva o observație și să se corecteze imediat după, în ziua de azi e ceva… ultrarar. Îi zic: „Mulțumesc!”, ea îmi zâmbește și ne vedem fiecare de zi.

De ce nu vede nimeni România asta? De ce nu ne mândrim că avem atâta iubire în noi că nici măcar moartea nu o poate stăvili. Și generozitate. Fără exagerare, curg pachetele azi. Trezitul de dimineață, slujba, pachetele, îngrijirea mormântului, totul în numele iubirii. Și apoi vin unii și alții să ne spună că e de ajuns un gând…Nimic de spus, bun și ăla când ești departe, peste mări și țări, dar adevărata iubire se manifestă mereu cu o mică jertfă de timp, confort, luptă cu tine. Eu cred că asta e România care contează, cea care raportează la trecut cu respect și umilință. Să faci ceva pentru cineva care nu mai poate face nimic pentru tine e adevărata probă de iubire, și eu zic că o trecem cu bine.

Eu una, sunt mândră de noi!