La un an după ce a primit-o pe Elona în sânul numeroasei sale familii, Lisle Philippoteaux rememorează drumul care a condus-o pe ea și pe soțul ei la adopția unui copil cu sindrom Down.
Întors din Haiti cu o fetiță adoptată, un verișor ne-a vorbit despre copiii care nu erau „adoptabili”. Fie erau prea mari, fie avea dizabilități. Pe mine și pe soțul meu ne-au trecut fiorii. Această conversație mi-a revenit în minte în momentul în care ne-am gândit să avem cel de-al șaselea copil. De ce să nu dăm șansa de a avea o familie unuia dintre acești micuți rămași într-un cămin de copii? Am vorbit despre acest lucru cu cei mai mari dintre copiii noștri, în vârstă de 11 și 9 ani: au găsit normal că dacă un copil nu are familie, ar trebui să-l primim într-a noastră.
În ceea ce privește handicapul, eram deschiși. Am tastat „adopție copil cu dizabilități” pe Internet și am găsit asociația Emmanuel adoption. Trei luni mai târziu, am întâlnit familia Alingrin, fondatorii acestei asociații. Ne-am expus limitele: ferma noastră este puțin adaptată la circulația unui scaun cu rotile și se afla la 90 de kilometri de spital. Atunci, Jean Alingrin ne-a vorbit despre un copil, purtător al trisomiei 21. Am citit tot felul de lucrări, am strâns mărturii, mai ales despre un băiat care suferise din cauza trisomiei surorii sale. Am discutat cu copiii noștri despre posibilitatea ca prietenii lor să râdă sau să se dezică de ei. Știam care va fi reacția familiilor noastre – entuziasm pentru una, o lovitură în cap pentru cealaltă, apoi bucurie, după venirea copilului. Greutățile au început odată cu cererea noastră de adopție. Funcționara din domeniul social ne-a bombardat cu atenționări – pentru ea, “trisomie” era sinonim cu “tulburări de comportament” – clanul avea să explodeze. Au fost niște luni foarte grele din punct de vedere psihologic. Avizul său a fost defavorabil, dar nu și cel al psihologului, astfel încât, comisia departamentală a trebuit să ne asculte pentru a tranșă situația. La aproape un an de când întâlnisem familia Alingrin, obțineam aprobarea.
Ea a fost cea care ne-a adoptat
Ajunși la căminul de copii, surpriză. Micuța noastră se numea Enola. Dificil de purtat numele avionului care a lansat bomba deasupra Hiroshimei în 1945! “Da, ne-a răspuns asistenta socială care se ocupa de ea. Tatăl biologic a ales cu bună știință acest prenume. Acest copil a fost Hiroshima în viața lui.” Am optat deci pentru Elona, derivat din Helene, care înseamnă “raza de soare”. Asta schimbă totul. Următoarele două săptămâni ni s-au părut o eternitate. Era rândul Elonei, care urma să împlinească un an, să vină la noi, sub privirile atente ale echipei. Fără dreptul de a o lua în brațe la început. Copiii noștri n-au putut să o vadă decât după trei zile. Apoi, timp de două zile, mai multe vizite. Elona a plâns fără întrerupere; înțelesese. De la venirea ei în casă, cu un an în urmă, ne scăldam într-o fericire: fiica noastră râde adesea, plânge mai puțin, se ridică cu mândrie de îndată ce este în picioare. Bineînțeles că au existat gelozii. Colombe, în vârstă de trei ani, ne-a cerut să o aruncăm pe sora ei la gunoi. Fiica noastră cea mare a răbufnit recent: “Cu mine nu petreceți timpul niciodată!”. Am hotărât să fim mai atenți în această privință. Aceasta fiind situația, trebuie să vedeți cum Elona îi farmecă pe unii și pe alții…ea sfârșește prin a ne avea pe fiecare la degetul mic!
Traducere: Florentina Arsene
********************************************************************************************************
Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viață din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne scrieți pe adresa provalorimedia@gmail.com
În afară de traducerea unor articole avem nevoie și de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteți afla aici.
De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
