LiveActionNews, 15 aprilie 2014
Înainte de moartea ei tragică din 2012, Joan Appleton, fostă asistentă într-o clinică pentru avorturi, a străbătut țara în lung și în lat, militând împotriva avorturilor. Ea și-a împărtășit experiență în cadrul a diferite evenimente, iar discursurile ei au fost înregistrate și făcute publice. Drumul ei, de la angajată în sistemul avorturilor, la activistă pro-viață, are câteva puncte comune cu cel al binecunoscutei Abby Johnson – directoarea unei clinici pentru avorturi ce a devenit ulterior susținătoare pro-viață.
Appleton a fost membră a Organizației Naționale pentru Femei, un grup feminist pro-avorturi, iar când a acceptat o slujbă la clinica pentru avorturi Commonwealth a fost mulțumită de faptul că lucra acolo. Ea însăși a explicat:
„Am crezut că mi se oferă o oportunitate deosebită să lucrez ca asistentă și, în calitate de persoană care crede cu tărie în dreptul de a alege, să pot pune în practică totodată convingerile mele politice.
Am privit această slujbă ca pe un dar și de aceea am lucrat din greu patru ani la această clinică, timp în care am rămas membru activ în cadrul Organizației Naționale pentru Femei.”
Appleton credea că avortul este în beneficiul femeilor – că le poate ajuta să își urmeze țelurile și că le dă șansa de a trăi o viață împlinită. Dar, pe măsură ce foste paciente care apelaseră la avort se întorceau la clinică suferind de tulburări emoționale provocate de avorturile precedente, ea a început să înțeleagă că scopul ei nobil de a oferi ajutor femeilor nu se concretiza nici pe departe.
„Am văzut adesea femei rănite emoțional în urma avorturilor. Cu toate acestea, îndrumătorul meu îmi spunea : << Dacă are o problemă acum după avort este pentru că avea o problemă și înainte să facă avort>>”.
În plus, ea a fost marcată de cât de mult se chinuiau femeile cu luarea acestei decizii, de lupta îndelungată pe care o duceau pentru a ajunge la o hotărâre.
„Una dintre întrebările care îmi venea în minte tot timpul, chiar și când eram asistentă șef a clinicii, era aceasta: de ce era o așa traumă emoțională pentru femei și de ce era o decizie atât de dificil de luat dacă era un lucru natural? Dacă era ceva îndreptățit, de ce era atât de dificil? Și încă o întrebare pe care mi-o repetăm constant era: de ce se întorc aceste femei la mine acum, după ce au trecut luni sau ani de la momentul avortului, când atunci le-am sfătuit și am discutat cu ele și au fost sigure de decizia lor? Și de ce acum sunt complet distruse psihic?”
Chiar dacă Appleton discuta cu pacientele foarte atent, asigurându-se că erau mulțumite cu decizia lor înainte de a merge în sala de operație, ele exprimau vinovăție și regret. În ciuda tuturor eforturilor pe care le făcea, femeile reveneau rănite emoțional. Appleton mărturisește:
„Credeam că ofer îndrumare femeilor, că le pregătesc pentru ce va urma. Le susțineam, le ajutăm să facă față unei situații dificile în așa fel încât să își poată continua mai apoi viața. Îi spuneam fiecăreia dintre ele că ea e persoana cea mai importantă din lume și că nimic altceva nu e mai de preț decât ea. Și că odată ce va trece de acest moment dificil, odată ce se va termina, va putea să își reia viața, să aibă libertate, să își continue studiile. Dar ghiciți ce? Nu se întâmplă așa! Și m-am întrebat: ce se întâmplă? De ce situația nu urmează acest parcurs? Dimpotrivă, ele continuau la fel ca înainte, rămânând însărcinate iar, îmbolnăvindu-se. Și atunci m-am gândit: cum le ajut eu de fapt? Acestea erau întrebările care mă preocupau și mă frământau fără încetare.”
Discuțiile despre traumă emoțională care urma avorturilor era subiect tabu la clinică și la întâlnirile „pro-alegere” la care participă Appleton:
„Noi cei din mișcările <<pro-alegere>> și din industria avorturilor refuzăm să acceptăm existența unui sindrom postavort, dar, cu toate acestea, el e real. Femeile se întorc într-adevăr la noi și nu pot nega acest aspect și faptul că numărul lor crește. Și mă întreb: de ce?”
Appleton a început să fie dezamăgită și de doctorii care lucrau la clinică:
„Doctorii care lucrau aici erau în primul rând cei care abia începeau să profeseze și erau dispuși să se ocupe cu avorturile până când aveau suficienți bani să își deschidă propria clinică. Sau erau specialiști care nu aveau competența practică prea bună dar alegeau avorturile pentru a-și putea plăti asigurările de malpraxis.
Nu am întâlnit niciodată, în cei cinci ani cât am fost acolo, un doctor care să practice avorturile din convingere, care să creadă că așa era bine pentru femei.
Nu acesta era aspectul principal pe care îl aveau în minte. Nu spun că nu există astfel de medici, dar cu siguranță nu veți găsi această confirmare la mine sau în clinica mea.”
A ajuns la concluzia că acea clinică funcționa mai mult ca o afacere și mai puțin ca o organizație altruistă care să vină în ajutor femeilor.
Pentru Appleton a urmat apoi o experiență care a marcat-o profund. A asistat la un avort pe care l-a urmărit pe un ecran, prin intermediul tehnologiei cu ultrasunete.
„Era vorba despre primul trimestru. Sfârșitul primului trimestru, poate începutul celui de-al doilea trimestru, de fapt.. 13.7 săptămâni. Câteva zile în plus sau în minus. Nu pot să îmi amintesc cu exactitate care a fost problema, dar știu că am vrut să facem avortul apelând la ultrasunete, pentru a ne asigura că vom elimina într-adevăr întregul fetus. M-am ocupat de ultrasunete în timp ce medicul a urmat procedura și am fost cea care l-a ghidat privind totul pe ecran. Am văzut copilul fiind tras afară. Am văzut copilul deschizându-și gura. Mai privisem filmul „Strigătul mut” de câteva ori, dar nu mă afectase – pentru mine era numai un mijloc în plus de propagandă pro-viață. Dar nu am putut nega ceea ce am văzut de această dată pe ecran. După acea procedură tremuram toată, dar am reușit să mă adun și să îmi continui ziua.”
Însă zilele ei în afacerea avorturilor erau numărate. Nu a putut să își scoată din minte imaginea acelui copil care era efectiv rupt în bucăți. Nu a putut să mai creadă minciuna prin care se spune că industria avorturilor e menită să ajute femeile și că ea însăși promova binele prin slujba ei. A lăsat în urma afacerea avorturilor fără să mai privească vreodată în urmă.
Amintindu-și de ani petrecuți la clinică, Appleton spunea:
„Ce am făcut? Am creat un monstru și acum nu știm ce să facem cu el. Am creat un monstru pentru ca acum să fi pioni în industria avorturilor, acelea dintre noi care credem, care încă mai credem cu tărie în drepturile femeilor. Acelea dintre noi care încă mai cred în protecție și susțin femeile, care încă mai cred că valorăm ceva, că suntem inteligente, că nu suntem preșuri, nu suntem lucruri care să fim folosite, care însă ne-am umilit singure. Ne-am abuzat pe noi înșine. Și cele mai multe dintre noi nu vor accepta acest lucru, cele mai multe nu pot să îl accepte. Majoritatea persoanelor, cei ce fac parte din industria avorturilor, cei cărora într-adevăr le pasă, nu au cum să nu accepte aspectul negativ, nu pot accepta aceste greșeli.”
Appleton a început ca angajată a unei clinici pentru avorturi, dar a murit ca erou pro-viață. S-a desprins de exploatarea și cruzimea industriei avorturilor pentru a deveni o voce puternică în numele femeilor și al copiilor.
Traducere: Ioana Pleșca
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
