„E un prematur de nouăsprezece săptămâni. Nu îl salvăm dacă nu are măcar douăzeci”
Noiembrie 1988
Un spital din America
“Într-o noapte, o asistentă din tura mea a venit și mi-a spus:
– Jennifer, trebuie să mergi să-l vezi pe „bebe Garcia”.
Modul în care mi-a spus asta m-a băgat la bănuieli. „Văd nou născuți în fiecare oră”, m-am gândit eu.
M-a condus până la o cămăruță pe care asistentele o folosesc în momentele lor de pauză. Femeile trăgeau din țigară și beau cafea, cu picioarele pe măsuța de oțel inoxidabil. Acolo, întins pe metalul rece, zăcea un nou născut în pielea goală.
– Ce-i cu copilașul ăsta întins pe măsuță? am întrebat timidă.
– E un prematur de nouăsprezece săptămâni, mi-a spus una din ele. Nu facem nimic ca să îl salvăm dacă nu are măcar douăzeci de săptămâni.
Am remarcat că pieptul copilașului se zbătea repede. L-am ridicat ca să îl văd mai de aproape.
– Copilul e încă viu! am exclamat eu.
Mă gândeam că poate celelalte asistente nu observaseră.
Atunci am înțeles adevărul acela oribil: asistentele știau că e viu, dar nu le păsa. Îi spuseseră deja mamei copilului că acesta era mort, fiind prematur. Apoi l-au luat și l-au zvârlit pe masa rece, de oțel, ca să moară acolo. Pielea-I era plină de pete albe, iar gurița o ținea căscată, în încercarea de a respira.
Am făcut singurul lucru care îmi putea trece prin minte atunci. L-am ținut strâns la piept, ca măcar în acele ultime clipe de viață, să aibă parte de un pic de căldură și de dragoste, și să moară așa.
Chiar atunci una dintre asistente, o femeie masivă și severă, a năvălit în cameră:
– Jennifer, ce faci cu copilul ăla? a urlat ea la mine.
– E încă viu…
– E încă viu pentru că îl ții tu în brațe! Și, apucându-l cu o mână de ceafă, mi l-a smuls, a deschis un dulap de metal și a scos un recipient cu formaldehidă. A zvârlit copilul înăuntru și a trântit capacul deasupra. Copilul a murit pe loc.
Pentru ele, acest copil nu era o ființă umană. Peste șapte zile s-ar fi încadrat în barem, dar acum, la numai nouăsprezece săptămâni era doar un gunoi.”