Cristina Ursta, o poveste de dragoste și curaj: la 47 de ani a refuzat să facă avort și a născut al treilea copil al familiei, nesperat
Era toamna anului 2016, în Danemarca, țară ce ne-a devenit patrie adoptivă în urmă cu mai bine de 15 ani. Am ajuns pe aceste meleaguri prin programului de mobilitate pentru studenți europeni, Socrates Erasmus, care ne-a permis finalizarea studiilor universitare. Am trecut prin multe încercări, dar cu foarte multa răbdare și stăruiță, a rânduit bunul Dumnezeu ca soțul meu sa profeseze ca asistent la o casă de bătrâni iar eu profesoara la liceu in Haslev.
Viață noastră se desfășura cu repeziciunea obișnuită. Ne aflam în mijlocul a multor proiecte și planuri ce trebuiau duse neapărat la bun sfârșit. Mezina familiei, Ana (6 ani) mergea în grupa mare la grădiniță și era foarte încântată de lucrurile pe care le făceau și învățau în fiecare zi. Băiatul nostru, Mihai jr. (18 ani), era în ultimul an de liceu și studia pe brânci pentru bacalaureat.
Ce îmi aduc aminte cu multă claritate din acea perioada aproape frenetică din viața noastră este, pe lângă iureșul fiecărei zi, bucuria inocentă a Anei care ne molipsea și ne dădea putere să menținem tempo-ul! În luna iunie tocmai terminasem cu gradele didactice și îmi dădeam silința să motivez elevii mei să îmbrățișeze universul matematicii și al fizicii. Mă pregăteam mult, dar eforturile erau răsplătite și parcă oboseală nu mai conta atunci când vedeam progresul elevilor.
Mi-am dorit foarte mult să avem încă un copil și Ana nu contenea să întrebe: ”Mama, eu când am să devin sora mare?” Și eu îi răspundeam cu blândețe “Tu nu vei mai fi soră niciodată”, încercând să sting cu glasul rațiunii acel dor al inimii ce nu înceta să îmi șoptească din străfunduri. Ana se născuse prematur și perioada sarcinii a fost foarte dificilă, iar după Ana am pierdut o sarcină, o experiență foarte dureroasă ce ne-a făcut să punem preț pe ce ne dăduse Dumnezeu, doi copii minunați și oarecum să ne resemnăm.
Și dintr-odată am descoperit că sunt însărcinată! Parcă lumea se oprise o clipă în loc! Împreună cu Mihai, soțul meu, ne uitam la cele două linii roz ale testului de sarcina și eram uluiți! Nu plănuisem această sarcina, dar nici nu ne-am gândit să împiedicăm apariția ei, crezând că oricum, la vârstă noastră, e aproape imposibil să mai primim un copil. E adevărat că am intrat puțin în panică, pentru că îmi dădusem seama că nu luasem vitamine și acid folic, acel complex de vitamine, recomandat celor care plănuiesc graviditatea.
Nu am avut însă nicio clipă vreo îndoială cu privire la păstrarea sarcinii, și cum rânduise Dumnezeu să avem câteva zile libere, am fugit până la mănăstirea românească de la Isenvad, să cerem binecuvântarea preasfințitului nostru, părintele episcop Macarie al Europei de Nord.
Era chiar hramul mănăstirii și auzind vestea, mult s-a bucurat Preasfințitul. Împărtășindu-i temerile mele în legătură cu puterea de a duce sarcina până la capăt, ne-am rugat împreună înaintea icoanei Maicii Domnului și apoi am primit binecuvântare, însoțită de cuvintele: „Copilul acesta este o mare binecuvântare, și Dumnezeu îți va ajuta să duci la capăt această sarcina. Dar dacă e nevoie, să muncești mai puțin și să îți iei concediu medical. Și să te împărtășești cât de des poți”.
Am ales să nu spunem aproape nimănui despre sarcină, până când nu vom trece de primele 4-5 luni. Însă sarcina îmi dădea aripi, parcă pluteam și parcă și stările de rău se transformau într-o binecuvântare. Nu îmi doream decât să ajung clipa în care să pot îmbrățișa copilașul pe care îl purtam în pântec. A fost o perioada plină de exuberanță, nădejde, dar și teamă, multă teamă, că voi pierde din nou sarcina. Părintele paroh ne îmbărbăta mereu să încredințez această temere în mâinile lui Dumnezeu. Ușor de spus și greu de făcut, dar nu conteneam să spun rugăciunea lui Iisus atunci când aveam o clipă de răgaz.
Când am trecut pragul celor 4 luni, i-am spus Anei că va deveni sora mai mare în vara. Nu pot să descriu în cuvinte bucuria ei, îmi îmbrățișa burtica, desena pe ea, vorbea cu „bebelușul” dinăuntru.
La 4 luni am efectuat primul control amănunțit. Ne-am bucurat enorm pentru sosirea acestui moment, pentru că, în sfârșit puteam să vedem inimioara bătând și să contemplăm minunea „coacerii” unei ființe mici, copilașul nostru. Tot atunci am aflat că așteptăm o fetiță și Ana a spus că pe surioara ei „trebuie” să o cheme Emma. Și așa a rămas. Noi am adăugat și numele „Teodora”, în semn de recunoștință pentru acest dar nesperat oferit nouă de către Dumnezeu.
Bucuria nemărginită din acea zi a fost însă umbrită de atitudinea personalului de la spital, prin insistența cu care întrebau dacă sunt sigură că doresc să păstrez sarcina. Nu încetau să ne spună despre riscuri, despre probabilitatea mare ca fetița să sufere de sindromul Down, ș.a.m.d. Am răspuns categoric, spre stupoarea lor: ,,indiferent cum se va naște acest copil, noi îl păstrăm”.
Când au văzut stăruința noastră, m-au programat la foarte multe scanări, probe de sânge și așa mai departe, spunându-mi că sunt o raritate, pentru că am ales să păstrez o sarcină la 47 de ani, având deja două cezariene. Le-am spus că voi veni negreșit la toate controalele, dar am refuzat testul de lichid amniotic care ar fi putut scoate la iveală anomalii ale ADN-ului și am fost evident programată la naștere prin cezariană.
În decembrie 2016 începusem să am dureri ascuțite în jurul mușchilor inghinali și ai abdomenului, mai ales după o zi de muncă la școală, în care predam câte 6 -7 ore și alergam prin laborator. Totul a culminat în ianuarie 2017, când durerile s-au intensificat atât de mult, încât medicul de familie mi-a făcut trimitere la spital și apoi a hotărât că trebuie să rămân în concediu medical și să merg la tratament fizioterapeutic. Și așa am făcut. Ce binecuvântare și ușurare! Câtă tihnă și pace am simțit că se revarsă asupra casei. Eram acasă cu familia mea, puteam să îi răsfăț cu atenție și mâncare bună, asta în timp ce o simțeam pe Emma mișcându-se în pântece.
Colegii de muncă erau politicoși dar șocați și ei că am ales să păstrez sarcina. Nu deschideau niciodată subiectul, însă citeam pe fețele lor nedumerirea. Când semnele erau mai mult decât vizibile, am ales să povestesc celor din jur despre sarcină. Unii ne priveau cu uimire și admirație, alții sceptici și chiar un soi de compasiune, însă nimic nu mai conta acum.
Când ajunsesem la șapte luni bucuria noastră era de nedescris pentru că simțeam că mai trecusem un obstacol. Cu îngăduința Proniei divine, în acel moment Emma noastră putea să supraviețuiască unei nașteri spontane. Împreună sfătuirea cu duhovnicul și Împărtășania deasă, altoite pe o oarecare intensitate a credinței și a rugăciunilor vecină cu disperarea, îmi dădeau putere și certitudine că voi duce sarcina până la capăt. Dar nu pot să ascund că și controalele dese și răspunsul pozitiv al medicilor, alături de mișcările necontenite ale Emmei contribuiau la aceasta.
Doctorii au ales că nașterea prin cezariană să aibă loc în 29 mai. Era o zi de luni și duminică fusesem la Sfânta Liturghie în parohia noastră românească, mă spovedisem și mă împărtășisem și trebuie să recunosc că a fost pentru prima dată când am mers liniștită, cu seninătate și un sentiment de pace aproape nepământeană la spital. Eram pregătită pentru orice, dar fericirea că în sfârșit o voi îmbrățișa pe Emma mă făcea să devin aproape nerăbdătoare.
Dimineață am dus-o pe Ana noastră la grădiniță și i-am spus că după-amiază va putea să își îmbrățișeze surioara. Și am pornit către spital. Îi cerusem binecuvântare părintelui duhovnic, care m-a îndemnat, prin SMS, să mă rog așa: „Doamne, în mâinile Tale pun bătăliile mele”. Însă cum nu avusesem ochelarii la mine eu am citit “Doamne, în mâinile Tale pun bătăile (inimii) mele” – am completat eu. Am ajuns la spital la ora 9 și au început pregătirile pentru a intră în sala de operații.
Mihai, soțul meu, îmi era alături și mă ținea de mână. Am primit anestezia și îmi amintesc doar că, la un moment dat nu mai puteam să respir, însă medicul anestezist îmi tot spunea că e în regulă, că durează câteva clipe și apoi îmi revin. Ce îmi aduc aminte este doar acea spaimă teribilă că nu mai am aer! Într-un ultim efort am ridicat capul și am țipat către asistente că nu mai pot respira. Am pus capul jos din nou. Și singurul lucru pe care mi-l amintesc este că încercam din răsputeri să îmi amintesc acea rugăciune. Am reușit să spun în gând “Doamne în mâna ta pun bătăile inimii mele”. Apoi totul a devenit negru.
Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că asistenta medicală m-a întrebat cum mă simt, iar eu i-am răspuns, ,,acum mă simt bine”. M-am uitat instinctiv înspre soțul meu, care stătea în stânga mea și văzând nu numai paloarea, dar și deznădejdea de pe chipul lui, am realizat că tocmai trecusem printr-o experiență la limita morții. L-am întrebat „Ești bine?” El a dat din cap că da, însă nu putea vorbi și nu înțelegeam de ce era atât de șocat. Nici nu aveam cum să înțeleg pentru că îmi pierdusem cunoștința. Înainte de-al scoate din sala de operație, Mihai a reușit să vadă, cum într-o agitație de nedescris, echipa medicală încerca să restabilească semnele mele vitale. Din fericire, în câteva minute reușiseră stabilizarea mea, și l-au rechemat în sala de operație.
Tocmai efectuaseră cezariană și am auzit câteva scâncete de copil. Asistentele îl îndemnau pe Mihai să vină să o vadă pe Emma, dar lui îi era greu să se desprindă de lângă mine. Apoi s-a ridicat și s-a îndreptat cu genunchii tremurând în stânga salonului, unde era echipa neonatală care o luase în primire pe Emma. După câteva minute mi-a șoptit „E superbă!”. Parcă prinsese puțină culoare și i se citea bucuria pe față. În subconștientul meu au răsunat cuvintele Mântuitorului: „Femeia, când e să nască, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul; dar după ce naşte copilul nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s’a născut om pe lume.”
Și a urmat momentul magic, clipă mult așteptată pentru care m-am rugat bunului Dumnezeu: să îmi îmbrățișez minunea dăruită nouă de către El! Moașă mi-a pus-o pe Emma, pe piept, un moment care nu se poate descrie în cuvinte, iar lacrimile nu conteneau să șiroiască pe obraji, și în timp ce fetița caută cu dibăcie pieptul meu, încercăm să o strâng în brațe cu o singură mână, deoarece mâna cealaltă era cuplată la monitoare.
Recuperarea mea după cezariană a fost de mai lungă durată în comparație cu primele două cezariene, însă prunca noastră crește văzând cu ochii, fără nicio problemă, mănâncă și doarme și crește minunat, umplându-ne viața de bucurie și voie bună.
Acum când mă gândesc la ,,rece” la toate câte s-au întâmplat cu graviditatea și mai ales la nașterea Emmei, îmi dau seama cât de binecuvântați suntem și cât de mare este puterea lui Dumnezeu!
Cristina Ursta