de Redacția Stiripentruviata.ro
Primim pe adresa redacției un mesaj inspirat de vizita inopinată făcută de Monica Anisie, Ministrul Educației Naționale, la o școală din mediul rural, unde a intrat însoțită de camerele de filmare ale televiziunilor și a certat-o pe o învățătoare, de față cu elevii, pentru că i s-a părut că ridică prea tare tonul la ei. Redăm filmarea la finalul articolului.
Vocea învățătoarei
de Cristina M.
Dascălii au două voci: vocea de-acasă, cea normală, cu inflexiuni joase, care-ți permite să fii auzit de câteva persoane într-un spațiu mic, și vocea profesională, cu trei tonuri mai sus, cu un ritm al vorbirii mai rar, mai apăsat. Asta am aflat-o cand îmi scriam lucrarea de gradul I și studiam avatarurile profesorului, printre care îl identificasem și pe cel de actor, cel care ține o reprezentație – lecția, în fața publicului sau a clasei de elevi. Doar profesorii și actorii au aceste voci profesionale specifice meseriei lor.
De obicei încep orele mai târziu și, când trec pe coridor spre cancelarie, realizez cât de diferite sunt vocile colegilor mei, vocile profesionale, de cele pe care le au în cancelarie.
Dar nu despre asta voiam să vă vorbesc. Voiam să vă vorbesc despre vocea mamei mele. I-am zis în seara asta la telefon: „Vezi ca o sa scriu despre vocea ta” și ea mi-a spus grijulie: „Ai grijă, să nu mă faci de râs!”
Mama a fost învățătoare toată viața. Când eram copil, uneori mergeam la mama la școala. Îmi spunea că e la parter sau la etajul 1 clasa ei și eu mă întrebam cum o să dau de ea. Nu intram bine pe poarta cladirii că și auzeam vocea mamei de pe coridor, înaltă, cu stridențe, aparent aspră, și mă duceam direct la clasa ei.
Uneori, dacă era geamul deschis, o auzeam și din curtea școlii. Dacă ar fi căutat-o pe mama Monica Anisie, doamna ministru al Educației, când ar fi venit în vizita la școala unde a lucrat ultimii 20 de ani din carieră, nu ar fi fost nevoie să întrebe unde e clasa învățătoarei Cutare. Nu ar fi fost nici măcar nevoie să asculte cu urechea la ușă, ar fi auzit-o de la primii pași pe coridor. Și, dac-ar fi dat buzna peste ea cu armata ei de hiene-jurnaliști, mama nu și-ar fi pierdut cumpătul și nu ar fi tremurat ca varga (cum probabil aș fi făcut eu 😞), ci ar fi înfruntat-o cu demnitatea pe care i-am admirat-o întotdeauna și ar fi poftit-o să asiste la ora ei.
Știti ce e haios? Că de-a lungul timpului, pe măsură ce ne-am înmulțit și noi, copiii de acasă, am văzut cum mama venea de la școală cu tot cu vocea ei de-acolo și, treptat, ne-am obișnuit cu asta ca un dat. Știam că ea nici măcar nu-și mai dă seama.
Când vorbesc cu mama la telefon și răsună primul „alo” în telefon, imediat îndepărtez telefonul la 10 centimetri sau dau volumul la jumătate, să nu tragă cu urechea soțul meu. Copiii mei s-au obișnuit și ei cu asta mai ales când, după ce ne-am mutat în Cluj, bunica îi lua de la școală și grădiniță și, în drumul spre casa noastră veche din centru, bunica se oprea mereu să stea de vorbă cu cineva.
Odată, băiatul meu, plictisit să aștepte după poveștile bunicii cu atâția necunoscuți, i-a zis ofticat: „Bunica, cred că pe tine numai turiștii nu te cunosc în Clujul ăsta”. I-am explicat atunci că bunica a fost învățătoare, a avut mulți elevi, mulți părinți, și ei o recunosc și se opresc să o salute, să o îmbrățișeze. Eu totuși sunt convinsă că ei o recunosc și după voce. Tot băiatul meu mi-a zis că, într-una din plimbări, bunica a strănutat și s-a întors jumătate de bulevard.
Adevărul e că mama cunoaște trei sferturi din Cluj. Întotdeauna când am de rezolvat ceva și nu mă descurc, mama sare din telefon și îmi spune că are ea un fost elev neurochirurg sau mare șef la poliție sau vreo cunoștință în orice spital sau instituție din oraș.
Din punctul ăsta de vedere, vocea mamei e o comoară. Prima generație de elevi a mamei sunt trecuți de 50 de ani. Vorbește cu mândrie despre ei și își amintește cum au luat-o prin surprindere acum câțiva ani și au venit s-o colinde acum la casa de la țară.
Vocea mamei mele a fost un accesoriu care a ajutat-o mult în carieră, poate n-a fost pe placul multora, sigur azi ar fi primit o grămadă de reclamații, ar fi fost înregistrată cu telefonul mobil sau cu microfoane ascunse prin ghiozdanele copiilor și doamna Monica Anisie ar fi dat-o exemplu rău. Cu aceasta voce însă, și-a castigat mama respectul și recunoștința peste ani a atâtor generații de elevi și părinți.
Știți ce mi-a spus acum câțiva ani o prietenă profesor la Facultatea de Știinte ale Educației? Corecta lucrarile candidaților la examenul de admitere la facultate și cerința era să descrie modelul dascălului ideal. Unul din eseuri se intitula „Doamna Învățătoare…” și urma numele mamei în titlu. Aceasta este cea mai prețioasa informație pe care am aflat-o vreodată despre cariera profesională a mamei mele și implicit despre vocea ei. Și acum îmi dau lacrimile când îmi aduc aminte.
Nu, mamă dragă, nu te-am făcut de râs!
-
-
-
-
