Concediu împreună cu copiii? Nimic mai creativ. Află cum e de la o mamă cu 4 copii

de Natalia Zagrebina, mamă a patru copii

Odihna împreună nu înseamnă doar refacerea energiei cheltuite în timpul anului, ci și legături familiale strânse și impresii pentru tot restul vieții. Adeseori, tocmai odihna și călătoriile rămân în amintire drept cele mai plăcute și vesele lucruri din timpul anului. Ele intră în cronica de familie, pe care este interesant să o răsfoiești după trecerea multor ani.

Eu, mamă a patru adolescenți în vârstă de doinsprezece până la șaptesprezece ani, acum înțeleg deja că în viața alături de copii multe lucruri nu reprezintă deloc o „sărbătoare pe care o ai mereu cu tine”, ci se duc fără putință de întoarcere odată cu maturizarea lor. Copiii, „depășind” odihna în familie năzuiesc să-și petreacă vacanțele altfel: în tabere, în expediții, cu prietenii. Este firesc să fie așa, toate au locul lor sub cer – dar tocmai de asta e important să apuci să trăiești bucuria odihnei împreună atâta timp cât copiii au neapărată nevoie de apropierea părinților. Și, desigur, să ai grijă ca odihna să fie una reușită.

Pe mine nu m-au putut opri niciodată dificultățile tehnice ale călătoriilor cu copiii mici (pentru noi odihna înseamnă întotdeauna călătorie). Drumul era o încercare serioasă, dar oferea și impresii vii. Îmi amintesc cum am plecat la Soloveț, singură cu patru copii, dintre care cel mai mare avea atunci șapte anișori, iar cea mică – doi. Trebuia să plecăm cu toții, dar în ajunul plecării împrejurările s-au schimbat în mod neprevăzut și soțul meu a trebuit să rămână la Moscova.

Cu rucsacul mai sus de cap și cu câte doi copii somnoroși pe fiecare braț – așa am ajuns în tren, care pleca noaptea târziu. Trenul ajungea noaptea târziu, după care aveam de mers cu vaporul pe Marea Albă. speram foarte tare că cei mici o să-și facă somnul în tren, altfel călătoria ar fi putut să devină mai presus de puterea lor, însă vagonul nostru de dormit fără cupeuri (alte bilete nu am putut găsi) era plin ochi de caiachiști cu chitare și cu echipament turistic.

Privind într-o parte și în alta, gândeam cu tristețe: „Ce o să mă fac eu cu patru copilași în societatea asta veselă..”. Totuși, turiștii care mă speriaseră la început, deși au cântat cât e ziua de lungă și totodată, fără îndoială, au mai și băut, au devenit principalele mele ajutoare. Au fost gata să se joace cu copiii, să le spună povești, să mă ajute noaptea să-i scol și să-i îmbrac, absolut adormiți, ca să ne dăm jos (oprirea ținea, bineînțeles, doar două minute). I-au scos cu grijă pe peron pe copilașii mei, precum și rucsacul pe care abia îl puteam ridica. Până în ziua de astăzi ne amintim cu mare căldură de gașca aceea.

Și totuși, ce ne trebuie pentru o odihnă reușită? Cred că foarte mult înseamnă să fii într-o companie bună. Aceasta le dă posibilitatea și copiilor, și adulților, să fie satisfăcuți de vacanță, permițând îmbogățirea considerabilă a situațiilor și a impresiilor. Asta nu înseamnă că de la început și până la sfârșit călătoria trebuie să aibă loc într-o continuă interacțiune. În experiența noastră au existat diferite variante de apropiere în interacțiunea cu tovarășii de odihnă.

Cât au fost copii ai noștri, am mers aproape an de an în Crimeea. Odată am închiriat o casă cu etaj aproape de țărmul mării și ne-am dus împreună trei familii prietene. Alimente ne aduceau gazdele, de gătit găteam toți cu schimbul, aproape seară de seară organizam spectacole de copii, adulții beau ceai împreună. Copiii fugeau în cârd prin casă și prin grădină, jucau tot felul de jocuri. Îi lăsam chiar și singurii pe plajă – totuși, nu le dădeam voie să facă baie fără să fie cu ei niște adulți. Copiii își amintesc acea vară ca pe una dintre cele mai vesele […]

În anii în care au urmat am închiriat, de obicei, o locuință separată pentru fiecare familie, lucru care avea plusurile sale. Atât adulții, cât și copiii puteau să meargă unii la alții în vizită, casa cu balcon mare fiind preferată pentru asemenea „recepții”. La plajă mergeam, de obicei, împreună. După experiența noastră, odihna trebuie să îmbine elemente de ordine cu elemente de libertate. Viața la mare are „regimul” său firesc, pe care îl dictează soarele, și acest lucru e comod. La mare trebuie să te scoli devreme, lucru care nu prea le place copiilor de școală, dar cu care sunt de acord mai ușor acolo de dragul companiei.

Copiii au nevoie întotdeauna de anumite ocupații afară de înot și de zăcutul pe plajă. Sigur, cei mititei se pot juca în nisip, dar cei mari au neapărată nevoie de altceva. O vreme, în gașca noastră avea mare succes coloratul pietrelor: luam cu noi la plajă creioane colorate și coloram pietricele plate. Asta i-a pasionat atât de tare pe copii, că am început să organizăm expoziții și concursuri. Principala problemă a fost aceea că voiau să ia acasă toate pietrele (de altfel, și adulților le-a părut rău să se despartă de capodoperele lor).

Crescând, copiii au început să-și inventeze singuri ocupații. Odată au hotărât să facă un spectacol. Scenariul (destul de absurd) a fost compus de una dintre fete, ascuns cu mare strictețe de adulți și se încheia cu cuvintele: „De amărăciune, băiatul s-a înnecat în mare…”. Rolul băiatului era jucat de fiul cel mare, care avea atunci șapte ani. El pleca mereu nu știu unde și se întorcea ud din cap până în picioare. Când hainele i se uscau rămâneau acoperite de o pojghiță de sare, lucru care mă enerva foarte tare.

Nu înțelegeam deloc de ce îi trebuie să intre în mare îmbrăcat. Când am văzut spectacolul, totul a devenit clar. În concepția scenaristei (care avea tot șapte ani) și a regizorului, băiatul trebuia să se înnece, bineînțeles, îmbrăcat: de aceea a repetat foarte mult cum o să sară de pe dig cu hainele pe el. După spectacol, toți au hotărât în unanimitate că n-avea de ce să se îneceși că mai bine ar fi mâncat înghețată. […]

În general, spectacolele de vară aduceau mare bucurie atât copiilor, cât și adulților. Îmi amintesc îndeosebi când am pus în scenă „Buratino” la țară, unde eram în ospeție la niște prieteni. Scena era o verandă de lemn deschisă, costumele erau cât se poate de izbitoare. Pe toți i-a izbit, nu știu de ce, mai ales coșul de pâine folosit drept cască al polițistului care trebuia să-l prindă pe Buratino și pe prietenii lui, dar care a dispărut undeva el însuși, așa încât au umblat să-l prindă – și era deja adult în toată regula (cu adevărat, în teatru nu există roluri mici!). În pofida țânțarilor care ciupeau cu ferocitate actorii, și publicul, precum și a unei anumite îmbufnări a unui actor numit în public Nas Vânăt (lucru, într-adevăr, foarte supărător, deși conform cu textul), succesul a fost deplin.

O altă inițiativă reușită au fost concursurile literare pe care le-am organizat câțiva ani la rând. Câteodată le dădeam copiilor o anumită temă, alteori un anumit gen literar (de pildă, basmul). Aceste concursuri îi însuflețeau foarte mult pe copii, mai ales când învingătorii erau recompensați cu bani – iar învingători la o categorie sau alta erau mai toți participanții. Toate operele erau citite, juriul competent, iar lucrările – de talent. Desigur, premiile căpătate erau cheltuite imediat tot pe înghețată sau pe o escapadă comună la o terasă, și toți erau foarte mulțumiți.

Sfera lecturii estivale era determinată și de cărțile pe care le luam cu noi. La unele se făcea coadă. Pe unele le cumpăram la fața locului. Odată am hotărât să facem un concurs de cunoștințe despre istoria Crimeii, lucru care a făcut să crească mult acțiunile cărții „Crimeea de est”, care până atunci zăcea în nemișcare. Într-o vară am ascultat multe audiocărți – sunt foarte comode în atare condiții; pe deasupra, multe opere sunt percepute cu totul altfel „pe auzite”. Organizam și lecturi „live” ale unor lucrări scurte, când luam ceaiul de seară. Din fericire acum câțiva ani copiii nu erau încă împovărați de atâtea gadgeturi ca acum. Erau și mici concerte: băieții din familia noastră cântau la flaut, iar flautele era ușor să le luăm cu noi. […]

Pe lângă înot, era la mare cinste fotbalul, badmintonul, „discurile zburătoare”. Doamnele își formaseră propriul ritual de fiecare seară: gimnastică respiratorie într-un desiș de ienuperi. […]

Prinvind în urmă, văd că vacanțele noastre de vară au fost grozave.

Fragment din cartea Sufletul copilului nostru. Sfaturi pentru părinți.