Comunicat de presă: Marșul pentru viață 2016 – Pentru viață, pentru femeie, pentru familie / Revista „Pentru viață” nr. 5 – Primăvara 2016

În perioada 1–31 martie, în România și Republica Moldova va avea loc Luna pentru viață 2016 – „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie”, având ca punct culminant Marșul pentru viață 2016 – „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie”, organizat sâmbătă, 26 martie a.c.

Mesajul pe care dorim să îl transmitem prin tema acestui an, „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie”, este că binele femeii însărcinate nu este opus binelui copilului pe care îl poartă, ci se construiesc unul pe altul, și că familia și societatea au de câștigat dacă sprijină femeile în perioada de sarcină, în general, și femeile aflate în criză de sarcină, în particular.

De aproape șase decenii, un astfel de sprijin lipsește la nivel național.

Marșul pentru viață 2016 se desfășoară în 130 de orașe din România și Republica Moldova. Vezi toate orașele la: marsulpentruviata.ro/oraseorganizatoare

Nici prin legalizarea avortului prin Decretul 463/1957, nici prin restricționarea lui prin Decretul 770/01.10.1966, statul comunist nu a acționat urmărind binele femeii sau binele copilului, ci punând în practică ideologia comunistă care este pro‑avort, respectiv încercând să oprească scăderea natalității, care însemna scăderea forței de muncă. În 1965, anul anterior restricționării, au fost 1.115.000 copii avortați și 278.362 copii născuți vii; în acest an România a avut cea mai mare rată a avorturilor la 1.000 de femei înregistrată vreodată pe plan mondial: 252 avorturi/1.000 femei.

Modelul României comuniste era URSS, prima țară din lume în care avortul a fost legalizat, în 1920, pentru ca apoi să fie restricționat în 1936 din cauza scăderii populației și legalizat din nou în 1955. România și alte state din blocul comunist au urmat exemplul URSS și au legalizat avortul în anii imediat următori (în 1956 Polonia, Bulgaria, în 1957 Cehoslovacia). De aceea, universitarii occidentali au putut vorbi despre o „cultură a avortului” existentă în statele comuniste.

Această cultură a avortului din țările comuniste face ca între primele 25 de state în ceea ce privește raportul dintre numărul de avorturi și populația actuală, 23 să fie țări comuniste, în timp ce procentul corespunzător pentru întreaga omenire este plasat pe locul 46.

În 2008, la 18 ani după căderea comunismului în Europa de Est, la patru ani de la intrarea în NATO și la un an după intrarea României în Uniunea Europeană:

• regiunea fostelor state comuniste era încă pe primul loc în lume în ceea ce privește rata de avorturi de 43/1.000 femei, la o distanță uriașă față de alte regiuni din spațiul euro‑atlantic: 12 în Europa de Vest, 17 în Europa de Nord, 18 în Europa de Sud și 19 în America de Nord [1];
• în România, rata avorturilor raportate la nașteri era cea mai mare din Europa: 578 de avorturi la 1.000 de nașteri; media UE era de 228.

Libertatea de după Revoluția din Decembrie 1989 nu a fost folosită în sensul sprijinirii celor vulnerabili, ci a fost urmată de iresponsabilitatea față de cei vulnerabili. Dovada evidentă a incapacității statului și a societății românești de după 1989 de a-și ocroti cetățenii este migrația uriașă a românilor în afara țării, în căutarea unor condiții pe care nu le găseau în țară. Dacă, înainte de 1989, această lipsă a responsabilității față de copii a făcut ca să fie instituționalizați în condiții sub-umane un număr foarte mare de copii, aceasta a fost continuată prin neasumarea responsabilității față de copiii nenăscuți: în 1990 au fost avortați 992.265 de copii.

După 1958, când a fost legalizat, și până în prezent, incidența avortului a fost mai mare decât în țările occidentale, indiferent de regimul politic al României sau de regimul legal al avortului! Așa se face că:

• România este a doua țară din lume în ceea ce privește mărimea raportului avorturi/populație existentă (116,5%), după Rusia;
• în România, media națională este de trei avorturi în viața unei femei, pe când în țările occidentale este de cel mult un avort.

Astfel, în România, a cărei populație actuală este de circa 19.908.574 de locuitori [2], din 1958 până în 2014 (anul pentru care sunt disponibile ultimele date statistice) au fost înregistrate doar în spitalele de stat din țară 22.638.755 avorturi:

• 521.100 avorturi în perioada de liberalizare 1958–1966 (9 ani);
• 298.402 avorturi în perioada de restricționare 1967–1989 (24 ani);
• 819.253 avorturi în perioada de liberalizare 1990–2014 (25 ani).

În prezent se fac circa 220 de avorturi pe zi doar în spitalele de stat.

La aceste cifre trebuie adăugate avorturile care se efectuează în clinicile particulare, care nu sunt raportate, și avorturile făcute de persoanele tinere și mature plecate la muncă în străinătate, care reprezintă o parte însemnată din populația României aflată în perioada de fertilitate; dacă s‑ar avea în vedere și aceste date, pentru care nu există cifre exacte, probabil numărul avorturilor s-ar dubla.

Practic, de aproape șase decenii, milioane de femei care s-au confruntat cu criza de sarcină nu au beneficiat de șanse reale pentru a rezolva problemele care au generat criza de sarcină, iar milioane de bărbați implicați în criza de sarcină au preferat să abdice de la datoria de a sprijini femeia și copilul.

În Republica Moldova, a cărei populație actuală este de circa 3.600.000 de locuitori, statisticile arată că din 1960 până în 2014 au fost înregistrate 2.098.099 avorturi. Și pentru Basarabia, în statistica reală ar trebui adăugat numărul de avorturi făcute de către persoanele tinere și mature plecate în străinătate.

(…)

Scopuri

Prin demersul nostru nu solicităm interzicerea prin lege a avorturilor, ci propunem să conștientizăm că:

• existența, unicitatea, demnitatea și valoarea fiecărui om încep din momentul concepției;
• diferite situații defavorabile, precum sarcina neașteptată, nedorită, statutul marital, situația economică ori depistarea posibilității unei afecțiuni la copil conduc la criza de sarcină, o perioadă de maximă frământare și dificultate pentru femeie;
• răspunsul la criza de sarcină nu este avortul, ci sprijinirea femeii;
• este firească sprijinirea femeilor aflate în criză de sarcină, înainte și după naștere, de către tatăl copilului, familie, prieteni, culte, societatea civilă, stat;
• firescul unei societăți care sprijină mama și copilul înseamnă și sprijinirea adopției, a copiilor adoptați, a părinților adoptivi, a părinților care din motive întemeiate nu își pot crește copiii și doresc să îi încredințeze spre adopție, sprijinirea persoanelor singure, a familiilor monoparentale, a persoanelor cu dizabilități, a persoanelor care au nevoie de îngrijire, a tuturor celor vulnerabili, în general.

Reluăm și în acest an solicitările Marșurilor pentru viață din anii trecuți:

• crearea posibilității legale ca femeia însărcinată care consideră că nu poate crește copilul să îl încredințeze spre adopție imediat după naștere [3], după modelul adopției începute în perioada de sarcină care este utilizat în SUA, Marea Britanie, Australia;
• acordarea unei indemnizații pentru femeia însărcinată care să o sprijine în acoperirea nevoilor speciale care apar în perioada sarcinii (indemnizație acordată după 14 săptămâni de sarcină).

Marșul pentru viață este apolitic și neconfesional, dar este deschis participării tuturor confesiunilor religioase și formațiunilor politice.

Comunicatul integral al Marșului pentru viață 2016, cu toate statisticile incluse, poate fi descărcat în format PDF și în format Word.

Site-urile marșului:

www.marsulpentruviata.ro
www.marsulpentruviata.md

NOTE

[1] Gilda Sedgh, Susheela Singh, Iqbal Shaw, Elizabeth Åhman, Stanley K. Henshaw, Akin Bankole, „Induced abortion: Incidence and trends worldwide from 1995 to 2008”, The Lancet 379.9816 (2012), pp. 625–632

[2] Populația rezidentă (stabilă) la 1 iulie 2014. Institutul Național de Statistică, „Anuarul Demografic al României ediția 2015”. Notă: Date provizorii

[3] În România nu există legal această posibilitate, pentru că ea este interzisă de către Convenția europeană revizuită în materia adopției de copii, adoptată la Strasbourg la 27 noiembrie 2008, pe care România a ratificat-o prin Legea nr. 138/2011, și care prevede la art. 5 alin. (5) că mama își poate da consimțământul pentru adopție doar după naștere.

Sursa: Studentipentruviata.ro