Cristina Liberis: „Dacă doar managerul de caz decide începerea procedurii de adopție, cum este posibil ca DGASPC să externalizeze acest serviciu către un ONG?”
Jurnalista Cristina Liberis a scris pe Facebook despre problema adopțiilor în România, un adevărat iceberg care își dovedește potențialul distructiv odată cu cazul Sorinei, fetița din Mehedinți adoptată cu forța de niște părinți americani. Redăm integral postarea Christinei Liberis.
Despre adopție pur și complicat
„În octombrie 2018, am ajuns fata în fata cu un caz asemanator celui relatat astăzi despre preluarea abuziva a unui copil. Și în acel caz (care se va încheia la fel), și în cel de azi, și cine știe în câte identice, nimeni nu gaseste raspunsul corect la intrebarea: „Cum a fost posibil așa ceva?”. Simplu: managerii de caz (cei care fac anchetele sociale) nu aparțin sistemului de protecție a copilului, ci aparțin unor firme ale unor oameni de bine, managerii de caz recomanda „după ureche” sau la cerere începerea procedurii de adopție interna sau externa (interesant ar fi sa îi și întrebați Cum aleg tipul de adoptie), iar conform legii adopției judecătorul nu mai trebuie sa ceara consimțământul părinților. În acest caz, vin și intreb: câți copii au avut parte de tratament asemănător în ultimii ani? Are vreun jurnalist adevărat dorința sa o ia pe urma firmelor care livrează manageri de caz DGASPC-urilor și sa vadă unde duc?
Iată povestea din octombrie:
La nici o zi după referendum, mă lovește un super- subiect de anchetă legat de adopții. Nu de adopțiile anilor ’90, 2000 sau 2017. Despre toate cele întâmplate în aceste perioade știu destul de multe fiind o buna perioada de timp implicata în campania „Casa de copii nu e acasa”, iar mai apoi, președintele board-ului Asociației Telefonul Copilului. Subiectul de ancheta se referă la ceea ce se întâmplă din 20 septembrie încoace sau mai bine zis, ce urmează sa se întâmple cu copiii aflați fie în plasament, fie în grija statului direct. Mai precis: pe 20 septembrie 2018, guvernul a adoptat un proiect de lege pentru modificarea legii adopției, ce ar urma sa intre în discuția Parlamentului. În acest proiect sunt câteva puncte interesante cu privire la faptul ca părinții naturali nu mai trebuie informati cu privire la inceperea procedurilor de adoptie, moment in care nu li se mai permite sa isi vada copiii. Apoi, nu mai este nevoie sa cauți rude de pana la gradul 4 care ar dori sa aibă grija de copil. Cert este că, repet, aceste lucruri sunt doar propuse acum 18 zile. Ultima modificare a legii adopției, anul trecut, prevedea explicit faptul ca părinților care ar urma sa li se ia copiii sa li se explice clar ce urmează sa se întâmple și sa li se ceara acordul. Dar iată momentul octombrie 2018 când unui părinte, care își vizita cu regularitate copilul incredintat unei familii maternale, i se refuza dreptul de a-si vizita copilul care îi ceruse o bicicleta și pe care acesta urma sa i-a duca. Un părinte sărman, barbat, neumblat pe holurile tribunalelor și nici foarte școlit, abandonat împreună cu copilul de femeia lui. În ultimele 2 saptamini nu a primit niciun răspuns la cererile de a-si vedea băiatul. Astăzi, după niște convorbiri desprinse din Kafka aflu ca în baza modificărilor legii adopției (?????? e proiect) copilul a fost declarat adoptabil și tatăl nu mai are dreptul sa îl vada. Ilegalitate de la cap la coada. Mai departe: pe site-ul unei instituții care se ocupa de „protecția” copilului și adoptii modificările propuse de guvern par a fi și adoptate deja de Parlament în timp ce, pe acelasi site, ultima modificare a legii adopțiilor apare a fi fost făcută în 2017.
Acum eu am următoarele întrebări pentru cei care știu ca mă urmaresc:
1. Din 20 septembrie 2018 și pana astăzi 8 octombrie, pentru câți copii din intreaga tara a început procedura de adopție în baza Proiectului adoptat doar de guvern nu si de Parlament?
2. Câți părinți naturali știu ca nu își isi vor mai vedea copiii?
3. Conform cazului de azi, și copiii cu unul sau ambii părinți plecați la munca în străinătate pot fi declarați adoptabili fără anunțarea părinților, nu-i așa?
Update: „Cu sau fără acordul părinților, noi tot înaintăm dosarele pentru deschiderea procedurii de adoptie”, declarația aparține șefului departamentului juridic din cadrul direcției de asistență socială de care aparține cazul prezentat mai sus.
Și am mai descoperit astăzi ca soarta copiilor aflați aflați grija statului, a părinților naturali care dintr-un motiv sau altul ajung în situația de a-si lasă copiii în centrele de plasament, dar și a celor care își doresc sa adopte un copil, stă în subiectivismul, competenta, umanitatea sau lipsa lor si nu numai a unui manager de caz. Conform ultimei forme a legii 273, managerul de caz decide și propune inceperea procedurii de adoptie „cu sau fără consimțământul parintilor”. Cine sunt managerii de caz și de unde vin ei, în episodul următor al acestei povesti care, pentru cine cunoaște evoluția sistemului de protecție și adoptie a copilului din 1990 și pana acum, te întoarce în timp înainte de anii 2000.
În continuarea subiectului despre încălcarea legii protecției copilului și pe cea a adoptiei prezentat cu ceva timp în urma. Am fost întrebată de catre directorul DGASPC Ilfov cum de a ajuns tatăl căruia i se ia copilul fără acordul lui sa facă o sesizare la Asociatia Telefonul Copilului „tocmai acum” când „și pana acum au mai fost situații când nu i s-a permis sa își vadă copilul”.
Cu alte cuvinte: dacă parintele este lipsit de informații, educație și este sărac, copilului i se poate întâmpla orice. Știu ca asta se întâmplă oriunde pe globul ăsta. Totul depinde de noroc, de destinul hărăzit. Îmi vine în minte un exemplu: părinților lui Bjorn Borg, regele tenisului mondial în anii ’80, li se spune la un moment dat ca părinții celorlalți copii nu vor sa ii mai lase sa se antreneze cu Bjorn pentru ca e sarac. Li se explica faptul ca trebuie sa il retragă pentru ca tenisul nu e pentru copilul lor, e un sport pentru familii cu un anumit statut. A avut însă noroc sa fie remarcat de antrenorul echipei de Cupa Davis și sa fie preluat de acesta.
Cam așa stau lucrurile în general.
În particular, as adauga doar atat: știu ca aceste subiecte, al protecției copilului și al adopției, sunt extrem de delicate. Am primit mesaje și din partea cealalta: dacă sunt asistent social, ce interes am? De ce vreau sa rămână copilul lângă tatăl lui dacă acesta nu e în stare sa îl crească?
În primul rand, nu sunt asistent social. Apoi: atât conform legii cât și din punct de vedere moral e normal sa încerci reintegrarea copilului în familie. Pentru asta trebuie sa explici pe înțelesul părinților toate demersurile. Abia după ce totul a fost inteles și asumat de ei poți lua o decizie. Întotdeauna poți fi la limita judecand situatiile pe care le intalnesti. Însă, în acest caz, chiar dacă e vorba despre un părinte sărac, fără educație, neinformat, legea este de partea lui: trebuia sa fie consiliat, ajutat de autoritati și sa i se explice. Cazul lui nu e singular. Sunt sute de părinți în aceeași situație în tara. Nu mai vorbim despre ce se întâmplă în afară cu familiile de români.
Povestea continua cu intrebarea: dacă legea adopției prevede ca managerul de caz decide începerea procedurii de adopție (atenție! Doar el!), cum este posibil ca toate Direcțiile Generale de Asistență și protecție a Copilului sa externalizeze acest serviciu către un ONG? E ca și cum paza frontierelor tarii ar fi externalizata unui SRL.
Mafia satanica a adoptiilor trebuie adusa in atentia publica!