Ce ne spune asasinarea lui Charlie Kirk: Tinerii americani învață să-și urască adversarii în loc să-și iubească principiile

Știri pentru viață

William J. Bennett, una dintre cele mai cunoscute voci americane pe teme culturale, politice și educaționale, a publicat editorialul „Ce ne spune asasinarea lui Charlie Kirk despre gândirea americană”, redat mai jos într-o traducere de Alexandra Nadane:

„Cei mai buni nu au nicio convingere, în timp ce cei mai răi sunt plini de intensitate pasionată.”

William Butler Yeats a scris aceste cuvinte despre Europa după Primul Război Mondial, dar ele răsună cu o claritate înfricoșătoare săptămâna aceasta, când îl înmormântăm pe Charlie Kirk, ucis la 31 de ani pentru crima de a fi argumentat în public. Tânărul care a construit un imperiu al dezbaterii dintr-un garaj suburban a fost redus la tăcere de cineva care a considerat că gloanțele sunt mai convingătoare decât cuvintele.

Dar iată ce mi se pare teribil atunci când reflectez la această tragedie: Charlie Kirk s-ar putea să fi fost ultimul american care a crezut cu adevărat că poți schimba părerea cuiva printr-un argument bun. Gândiți-vă la asta. Când ați văzut ultima oară pe cineva schimbându-și efectiv poziția în timpul unei dezbateri? Când ați fost martori ultima dată la cineva care să spună trei dintre cele mai prețuite cuvinte din limba engleză: „I was wrong” – „M-am înșelat”?

Charlie Kirk s-ar putea să fi fost ultimul american care a crezut cu adevărat că poți schimba părerea cuiva printr-un argument bun.

Fiul meu mai mic a înțeles această credință. M-a sunat după moartea lui Kirk și a spus ceva care, probabil, surprinde decăderea noastră națională. „Tată”, a zis, „obișnuiam să fiu ca Charlie Kirk – credeam că oamenii pot fi convinși prin rațiune.”

Dar fiul meu a învățat altceva în timpul alegerilor din 2016, pe când era la MBA. Primea zilnic mai multe apeluri de la colegi de școală care încercau să înțeleagă cum putea susține pe cineva pe care ei îl considerau echivalentul modern al lui Hitler. Acești studenți la master în administrarea afacerilor – educați, inteligenți – credeau literalmente că Trump era comparabil cu Hitler și îl sunau pe fiul meu pentru că nu puteau împăca cum cineva ca el ar putea sprijini un asemenea rău.

Așa că, în bună credință, le-a răspuns tuturor. În cuvintele lui: „Am venit la școala de afaceri ca să învăț contabilitate, nu ca să mă antrenez să mă apăr de acuzația că aș fi nazist. Am pierdut prieteni în această perioadă și a fost una dintre cele mai grele etape ale vieții mele.”

Permiteți-mi să avansez o teză neconvențională: Charlie Kirk a murit pentru că am uitat să urâm cumsecade. G.K. Chesterton observa că

„adevăratul soldat nu luptă pentru că urăște ceea ce e în fața lui, ci pentru că iubește ceea ce este în spatele lui [sau alături de el].”

Nu luptăm din ură pentru dușmani, ci din iubire pentru camarazi și pentru idealurile patriei.

Îi învățăm pe tineri să-și urască adversarii, în loc să-și iubească principiile.

Noi am inversat această înțelepciune. Îi învățăm pe tineri să-și urască adversarii, în loc să-și iubească principiile. Am făcut din politică un sport sângeros tocmai pentru că am golit-o de sens transcendent. Când nu crezi în nimic mai presus de propria dreptate, singurul lucru care rămâne este să distrugi pe cei care îți contestă certitudinea.

Pe măsură ce și-a pierdut prieteni, fiul meu a făcut ceva de înțeles. La scurt timp după alegerea lui Trump, a încetat să mai participe activ la politică – să se uite la știri, să discute despre ele cu prietenii, să citească articolele zilnice.

„Am început să mă simt fizic inconfortabil când se aprindea televizorul cu știrile”, mi-a spus. „Să te aperi mereu de a fi numit nazist, rasist, sexist, doar pentru că spui idei de bun-simț, precum că băieții merg la toaleta pentru băieți și fetele la toaleta pentru fete, sau că aruncatul de cocktailuri Molotov în mașini de poliție e o idee proastă (ceea ce un coleg de-al lui chiar a făcut la protestele George Floyd), devine extrem de obositor.”

Fiul meu a învățat o lecție dură în facultate, lecție pe care nenumărați alți studenți au învățat-o în ultimii ani. Universitatea modernă, acolo unde Kirk și-a găsit sfârșitul, a devenit opusul a ceea ce John Henry Newman și-a imaginat în „The Idea of a University”.

Newman vedea instituții în care „se formează o deprindere a minții care durează toată viața, ale cărei atribute sunt libertatea, echitatea, calmul, moderația și înțelepciunea.” În schimb, am creat fabrici ale fragilității, unde studenții plătesc 70.000 de dolari pe an pentru ca prejudecățile să le fie confirmate și pentru ca declanșatoarele lor emoționale să fie evitate.

Democrația este o dezbatere, nu un răspuns.

Părinții fondatori l-ar fi recunoscut imediat pe Charlie. Franklin cu grupul său de dezbatere, Hamilton cu ziarele lui, Jefferson cu corespondența sa – toți înțelegeau că democrația este o dezbatere, nu un răspuns. Madison a scris în Federalistul nr. 10 despre pericolele facțiunii, dar nu și-a imaginat niciodată că vom rezolva problema facțiunii prin asasinat.

O altă idee neconvențională: problema nu este că universitățile noastre sunt prea politice. Ele nu sunt politice în sensul clasic, în sensul lui Aristotel, când spunea că omul este un animal politic. Problema universităților este că au devenit fabrici de îndoctrinare, în special în științele umaniste.

Politica reală cere angajare cu ceea ce este diferit, abilitatea de a trăi alături de cei cu care nu ești de acord, arta persuasiunii, nu forța constrângerii. Campusurile noastre au înlocuit politica cu ceva de tip teologie, dar o teologie deosebit de intolerantă.

Politica reală cere angajare cu ceea ce este diferit, abilitatea de a trăi alături de cei cu care nu ești de acord.

Am făcut ca prețul convingerii să fie atât de mare, încât oameni capabili și principiali se retrag complet din spațiul public.

Fiul meu și-a încheiat reflecția cu niște cuvinte care mă bântuie: „În acele momente, după ce am făcut de atâtea ori alegerea greșită, sper să am convingerea și curajul să trăiesc ca Charlie și ca Bill.” Se referea, desigur, la Charlie Kirk. Celălalt Bill eram eu, tatăl lui. Sunt onorat de comparație, dar tulburat de mărturisirea lui. Mi-a spus acesta recunoscând că [în trecut] a aruncat prosopul în ring și a intrat în lumea nepolitică a finanțelor, unde și-a găsit liniștea și fericirea. Dar cu ce preț pentru societate?

Campusurile noastre au înlocuit politica cu ceva de tip teologie, dar o teologie deosebit de intolerantă.

Aceasta le-am făcut tinerilor noștri. Am făcut ca prețul convingerii să fie atât de mare, încât oamenii capabili și principiali se retrag cu totul din spațiul public. Am creat o lume în care e mai sigur să taci decât să vorbești, mai sigur să te conformezi decât să întrebi, mai sigur să te ascunzi decât să te ridici. Există o anumită ușurare în asta. Dar nu vine fără un preț.

Întrebarea din fața noastră nu este dacă vom avea mai mulți Charlie Kirk – tineri dispuși să înfrunte ostilitatea pentru convingerile lor. Vom avea. Întrebarea este dacă vom avea mai mulți ca fiul meu – oameni capabili care se retrag din spațiul public pentru că prețul a devenit prea mare.

Am creat o lume în care e mai sigur să taci decât să vorbești.

Puțini dintre cei mai inteligenți oameni pe care îi cunosc visează să intre în politică – ei visează la capital de risc, la fonduri de investiții, la locuri unde talentul încă poate înflori fără o anchetă ideologică. Are un sens, chiar dacă neplăcut: câștigă destui bani și poate vei putea influența societatea, dintr-o poziție protejată de mulțimea agresivă.

Dacă nu putem face America din nou sigură pentru dezbatere – nu doar pentru una civilizată, ci și pentru una viguroasă, pasionată, chiar furioasă – atunci ar trebui să încetăm să mai pretindem că trăim într-o democrație.

În sens etimologic literal, democrația înseamnă „puterea poporului” – astăzi pare mai degrabă puterea celor permanent jigniți. Dacă nu ești mistuit de furie, ești acasă crescându-ți familia și mergând la serviciu. Astfel, mișcările politice radicale atrag în mod natural pe cei mai furioși dintre noi, nu neapărat pe cei mai înțelepți.

Astfel, mișcările politice radicale atrag în mod natural pe cei mai furioși dintre noi, nu neapărat pe cei mai înțelepți.

Charlie Kirk a murit la 31 de ani, dar ideea pe care a reprezentat-o – că americanii își pot dezbate pe drumul spre adevăr, nu să împuște pe drumul spre tăcere – nu trebuie să moară odată cu el.

Generația fiului meu merită mai mult decât alegerea între tăcere și moarte. Merită ceea ce Charlie Kirk a încercat să le ofere: un loc la masă, o voce în conversație și dreptul de a vorbi fără a fi uciși pentru asta. Copiii și nepoții noștri merită asta.

William J. Bennett a fost Secretar al Educației sub președintele Ronald Reagan și primul responsabil de problema drogurilor, sub președintele George H.W. Bush. A studiat filosofia, este licențiat în Drept și a predat la Boston University, University of Texas și Harvard University.

Articole relaționate
Exit mobile version