Binele trebuie afirmat chiar şi atunci când nu ne ridicăm la înălţimea lui
de Paul Anicet, Facebook
Scrisesem mai demult despre falsa acuză de ipocrizie la adresa celor care nu practică binele/virtuţile predicate, şi spuneam că binele trebuie afirmat chiar şi atunci când nu ne ridicăm la înălţimea lui, iar nu coborâte standardele morale la măsura noastră joasă.
Când pui ştacheta sus, tinzi spre ea şi te înalţi chiar dacă finalmente vei cădea pe dedesubt. Când o cobori la nivelul tău, nu faci decât să pierzi cârligul ce te ţine legat de cer şi să te prăbuşeşti trăgând ancora după tine.
Apoi, practic vorbind, nu e nimic greşit ca medicul să ne avertizeze cu privire la riscurile fumatului sau sedentarismului, chiar dacă el însuşi le practică. Sau poate ar fi mai bine – ca să nu fie acuzat de ipocrizie – să ne încurajeze în autodistrugere? În realitate, astfel de inşi, deşi vicioşi, nu fac decât să înţeleagă că legile după care funcţionează lumea nu trebuie schimbate în funcţie de împătimirile lor.
Pe de altă parte, avem şi situaţia inversă – sunt destui inşi care practică standardele morale tradiţionale, însă predică împotriva lor. De exemplu, buni familişti care propovăduiesc emanciparea de „prejudecăţi” şi familia unisex poligamă. Aceştia, însă, nu mai sunt acuzaţi de ipocrizie, ci folosiţi în naraţiunea publică drept pildă de virtute: „Iată, oameni decenţi care sunt, totuşi, toleranţi şi înţeleg libertatea individuală” şamd.
Şi totuşi, eu îi privesc ca pe mahării din industria software, care nu-şi lasă copiii proprii să se apropie de smartfoneuri, de jocuri şi de Facebook, dar concep şi răspândesc programe adictive pentru ceilalţi. Sau vi se pare că traficantul de droguri care pune doza de heroină în mâna unui adolescent e o mostră de virtute dacă el însuşi se fereşte să consume?
În fine, ar mai trebui spus, însă, şi că simpla afirmare şi reafirmare a standardelor morale (a binelui) nu e suficientă, dacă nu există şi o masă critică de oameni care să le îndeplinească, să le practice.
Ideea cu care începusem postarea nu spunea decât că neajunsurile personale ale unui predicator al binelui nu anulează valoarea de adevăr a binelui predicat şi că, prin urmare, acuzele aduse de fiecare dată când cineva nu se ridică la înălţimea propriilor standarde (de regulă, inşi mai conservatori, preoţi etc. ce cad în vreun păcat) nu ar trebui să ne schimbe concepţia asupra binelui.
Dar nu urmărea să spună şi că simpla păstrare a standardelor e suficientă, chiar dacă nimeni nu le practică.
Dimpotrivă. E nevoie nu doar de recunoaşterea şi afirmarea teoretică a binelui, ci şi de (mulţi) oameni care să încerce să-l pună în practică. Pentru că, atunci când nu se vor mai găsi astfel de oameni, nimeni nu va mai înţelege de unde vin standardele binelui şi răului şi de ce ar trebui respectate, de vreme ce nu le vede la nimeni din jur. Pur şi simplu nimeni nu ar mai recunoaşte binele.
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
