de Sandra-Maria Berariu, Facebook
Astăzi am primit o lecție de viață. Aflându-mă în vizita de rutină a unui prieten apropiat aflat în spital, am întâlnit un om cum nu mi-a mai fost dat să văd. Noul pacient de salon avea 104 ani (n. 1914)și trecuse prin aproape toată istoria secolului trecut. Primise 4 împușcături în picior și în cap (!) în timpul celui de al doilea război mondial, avea șase copii și era perfect sănătos. Putea merge singur și nu lua nici un medicament. Prima soție îi murise de leucemie, iar a doua… de bătrânețe. Când trebuia să intre în operație, i-au cerut să îi scoată proteza. Îngrijitoarea lui a exclamat: „Nu are! Are toți dinții în gură!” Dar ce mă hipnotizase complet la sufletul acesta mare, era faptul că glumea. Glumea întruna și era plin de căldură. Mă nimerisem exact când îl duceau spre operație (își rupsese șoldul într-o căzătură), iar el era senin.
Apoi, am aflat povestea unui alt om. Un om de vârsta unui jumătate de secol. Acesta era blocat într-o poveste ireală. Din motive, oricum irelevante, o relație anume, avută cu o femeie – pe care el susținea, era iubirea vieții lui – se destrămase, iar el trăia în lumea sa, aceea a credinței și speranței, că se vor putea reîmpăca într-o zi. Vorbea numai de iubirea vieții lui. Mereu aceleași povești. Faptul că trecuseră între timp zece ani de la separarea drumului lor, iar „iubirea vieții lui” avea de mult alt partener, erau detalii nesemnificative pentru el. Omul trăia într-o psihoză hrănită la nesfârșit, captiv în lumea minții sale, numai de el întreținută într-o obsesie fără scăpare. Zece ani trecuseră din viața sa și o încercare de sinucidere.
Iar acum mă aflam în fața a două ființe. Cu două istorii diferite, cu două demersuri diferite. Îmi ziceam, cât de fascinantă este mintea umană. Un instrument prin intermediul căreia poți atinge piscuri sau poți rămâne blocat și înfundat într-o vale, în jurul căreia se află cel puțin o potecă, dar omul ori nu o caută, ori nu o vede, ori nu vrea să o vadă, ori știe el mai bine pe unde trebuie să se plimbe. Mă întrebam, ce anume îl făcuse pe unul să trăiască într-un mod, iar pe celălalt în alt mod. Parcă Dumnezeu vroia să îmi arate „Uite, așa se trăiește, iar așa nu se trăiește.”
Și mi-am dat seama că niciodată circumstanțele, exteriorul, ceilalți oameni, împrejurările, evenimentele, fragilitatea fizică sau psihică, nu dictează sufletul și viața într-o direcție. Ci întotdeauna propria Alegere. Mereu poți alege. Indiferent de ce emoții, trăiri, frici, stări, fragilități, vulnerabilități, impulsuri, porniri, neputințe, dorințe și mai ales gânduri ai avea. Poți alege să crezi sau să nu crezi. Poți alege să dai importanță unei emoții sau nu. Poți alege să rămâi în necunoaștere, ignoranță sau aroganță, sau să fii deschis, smerit, curios precum un copil. Poți alege să rămâi limitat sau să vrei să înveți. Poți alege să cauți frumosul în tot sau întunericul în tot.
Poți alege să iubești sau nu. Poți alege să fii mort sau să fii viu. Ceea ce se întâmplă înafară și apreciem aceasta ca binecuvântări ce ne fac munca mai ușoară sau impedimente ce ne fac munca mai grea, sunt doar scuze, vorbăraie, praf în vânt, meditații sterile. Și de fapt, dacă am Alege să avem credința, că totul se află sub grija și Dragostea Sfântă a lui Dumnezeu, că Dumnezeu ne dă ce ne este nouă mai bine ca să învățăm să iubim și să trăim, ca să învățăm să nu rămânem blocați la un nivel, atunci nu am mai face prea multe evaluări și distincții, ci ne-am bucura de tot și am binecuvânta tot. Și am înainta în viață cu încredere. Chiar și după un război, gloanțe în cap, o soție pierdută din cauza leucemiei, iar una din cauza vârstei. Nici măcar acestea și patru doctori care te împing spre operație la vârsta de 104 ani nu te pot opri, să alegi să zâmbești și să zici asistentei, care te sărută pe cap: „Mă bucur și mă liniștește să vă văd după operație!”
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
