Această situație atât de nouă în istorie, în care educația politică a unui mare popor să fie făcută în întregime de către oameni de litere, a fost cea care a contribuit cel mai mult poate în a oferi Revoluției franceze caracterul său specific și a făcut să rezulte din ea ceea ce vedem astăzi.
Scriitorii nu le-au oferit numai ideile lor celor care au făcut-o; ei le-au imprimat și temperamentul și capriciile lor. Sub conducerea îndelungată a scriitorilor, în lipsa oricăror alți conducători și în mijlocul necunoașterii profunde a practicii, întreaga națiune, citindu-i, a sfârșit prin a le prelua instinctele, modul de a gândi, gusturile și chiar și viciile naturale. Astfel încât, atunci când a trebuit să acționeze, națiunea franceză a transpus în politică toate deprinderile literaturii.
Când studiem istoria revoluției noastre, vedem că aceasta a fost animată de exact același spirit care a inspirat scrierea atâtor cărți abstracte despre politică. Aceeași atracție pentru teoriile generale, sistemele legislative complete și simetria exactă a legilor; același dispreț pentru faptele reale; aceeași încredere în teorie; același gust pentru instituții originale, ingenioase și noi; aceeași dorință de a reface dintr-o dată întreaga organizare socială urmând legile logicii și după un plan unic, în loc de a se căuta să fie reformată în părțile sale. Înspăimântător spectacol! Deoarece ceea ce este de calitate în scriitor este uneori viciu la omul de stat, și aceleași lucruri care au contribuit adesea la scrierea unor cărți frumoase pot duce la mari revoluții.
Limbajul politic însuși a căpătat atunci ceva din limbajul folosit de către autori, s-a umplut de expresii generale, de termeni abstracți, de cuvinte ambițioase, a căpătat o formă literară. Acest stil, ajutat de pasiunile politice ce stăteau în spatele său, a pătruns în toate clasele sociale, coborând cu o ușurință deosebită până nivelul celor mai de jos. Cu mult înainte de Revoluție, edictele regelui Ludovic al XVI-lea vorbesc adesea despre legea naturală, despre drepturile omului. Am găsit țărani care, în cererile lor îi denumesc pe vecinii lor, concetățeni; pe intendent, respectabil magistrat; pe preotul parohial, oficiant al altarului; iar pe bunul Dumnezeu, Ființa supremă. Acestor țărani nu le mai lipsește, pentru a deveni niște scriitori răutăcioși, decât să cunoască ortografia.
Alexis de Tocqueville – „Vechiul Regim și Revoluția” (1856)
-
-
-
-
