Zoe: ”Știam că propria mea mamă a vrut să mă avorteze. Dar tot mă gândeam să fac și eu la fel cu copilul meu” / Mărturii despre criza de sarcină #17

101 femei fericite

M-am căsătorit cu soţul meu pe când aveam 21 de ani. Acum am 33. Înainte să mă cunosc cu Claudiu, soţul meu, locuiam în Berceni. Eram al treilea copil în familia mea mutilată de mama, care făcuse un număr mare de avorturi; câteva de gemeni, dar şi alţi copii.

Şi, prin ’83, când aflase că e din nou însărcinată, cu mine, voia să mai facă un avort. Pe atunci era ilegal avortul în diferite situații şi era destul de riscant să practici aşa ceva, că te turna cineva şi suportai consecinţele…

Au chemat o moaşă la apartament „să pună în mişcare treburile”, dar tocmai în acel moment de pe hol se auzeau nişte ţipete teribile. Ce se întâmplase!? Vecina de palier murise în timpul unui avort şi soţul dânsei striga disperat pe hol! Tata a ieşit să vadă. Moaşa s-a făcut nevăzută. Aşa m-au lăsat şi ai mei să trăiesc…

Aflasem toate astea pentru că stăteam mereu cu urechile ciulite pe când mama avea musafiri. M-au născut, m-au botezat… Aflasem de asemenea că tatăl meu voia să-mi pună numele „Zoe”, care, în greacă, înseamnă „viaţă”. Trecusem o dată pe lângă moarte.

La vârsta de 5 ani, din cauza unui ganglion inflamat şi infectat, era din nou să îmi pierd viaţa. Am trecut şi de acel moment cu bine. Când ne-am mutat la ţară, aveam vreo 14 ani; cum n-avusesem baltă în faţa blocului, m-am dus la scăldat. Era să mă înec… Noroc de Lupu, câinele nostru, care m-a salvat. În clasa a cincea, o prietenă era să fie călcată de tramvai. Am tras-o şi am scăpat amândouă. Deci pe lângă moarte am trecut de multe ori! Tot aşa… peripeţii, peripeţii…

M-am căsătorit cu Claudiu. Ne cunoscusem în Bucureşti. Întâi am stat pe la soacră-mea, mai apoi cu chirie, pe urmă ne-am mutat de tot aici, la ţară.

Pe la 25 de ani am născut primul copil…19 aprilie 2009, ziua de Paşti. Foarte dorit… o fetiţă. Mai apoi, luam pastile. Duhovnicul meu, că păstram legătura strâns cu el, îmi zicea să nu le iau. Eu nu ştiam: să le iau, să nu le iau. Nu ştiam ce vreau: „Părinte, eu dacă nu le iau rămân gravidă!” „Și ce se întâmplă?”

Am rămas din nou însărcinată. Nici un an diferenţă de la primul copil. Am vorbit cu mama. Ea a început să plângă. Pentru ea, a face un avort e destul de normal, asta îmi tot sugera. Mama, mai era cum era, dar soacră-mea mă suna şi ea: „Tu nu eşti sănătoasă la cap! Îi distrugi viitorul lu’ Ramona, Ramona fiind primul copil. Cum să mai faci acum un copil!? O mai laşi să crească 4-5 ani şi pe urmă te mai apuci de făcut!”

El, Claudiu, când a aflat, a început să plângă. Plângea ca un copil… Plângea nevoie mare!

„Te duci şi-l dai afară! Te duci şi-l dai afară!” Atât îmi tot spunea. Eu tăceam, nu ziceam nimic. Începuse să mă mustre conştiinţa. Mă gândeam pe toate părţile… Cum să îmi omor copilul!? Nu mai puteam! Zilele treceau… Eram stresată încontinuu… Mama, soacră-mea, soră-mea, Claudiu şi toată lumea… Toţi aveau ceva cu mine! Toţi erau împotrivă! Toţi mă presau.

 

Vă rugăm să ne sprijiniți trimițând mărturii sau îndemnând persoanele cunoscute care au trecut prin criza de sarcină să trimită mărturii la 101marturii@gmail.com Mărturiile vor fi publicate la FemeiFericite.com sau AvorturiRegretate.ro Numele și datele personale nu vor fi făcute publice decât la cerere.

 

Timpul trecea. El era din ce în ce mai rece, din ce în ce mai dur. Aveam vreo lună jumătate de sarcină şi el zicea: „Dacă nu te duci să îl dai afară, îţi fac eu ceva să-l pierzi!” Şi zic eu: „Bine atunci! Mă duc să îl dau afară, dacă tu nu înţelegi şi nu vrei, asta am să fac!”

Deşi ştiam că eu puteam să nu mai fiu, că mama mea voia să mă avorteze, nu m-am gândit la asta când mă încolțeau îndoielile cu privire la ce îmi ziceau toţi legat de sarcina mea.

Totuşi, nu simţeam că pot să fac asta. Mi-aduc aminte că, atunci când eram singură în cameră, era lumina stinsă şi plângeam şi vorbeam cu copilul din burtică şi îi tot ziceam: „Mami nu te omoară, că Mami te vrea! Lasă, Mami, că timpul trece. Mare-i Dumnezeu!” şi discuţii din astea, care creau o legătură între mine şi copil din ce în ce mai strânsă. Ştiam deja cum avea să arate copilul.

Cu Claudiu mă certam mereu. Pe el îl tot presa şi influenţa mama lui. Mai avea şi patimi pe care nu le suportam şi care reprezentau un motiv în plus de ceartă. Până prin luna a şasea, că păstrasem sarcina, se uita la mine de parcă eram gravidă cu altul. În ochii lui, eram un gunoi. Mă umilea, mă înjosea… Mă făcea să mă simt cea mai urâtă, cea mai proastă, cea mai grasă, cea mai-cea mai… Îmi zicea că nici nu-l mai atrag. Pentru o femeie este foarte greu de suportat disprețul soțului.

Eram foarte stresată! Mă simţeam ultima… Toată sarcina am fost într-o situaţie groaznică! Pe fond nervos, îmi ieşiseră niște nişte pete infecţioase, pe tot corpul, nişte blânde, ca niște furuncule, care supurau şi se infectau. O babă care mă văzuse zicea că am făcături.

Mă simţeam aşa de rău! Dar citeam Acatistul Sfântului Nicolae. Eram sigură că o să mor la naştere. Aşa îşi tot bat dracii joc de oameni.

Pe 6 decembrie 2010, am născut. Surprinzător, Claudiu, când a venit la spital, a vrut să o ţină în braţe. După ce am adus-o acasă, a început să se poarte normal. Culmea, el nu se comportase niciodată normal! A ajuns în situaţia în care a fost nevoit să rămână singur cu copila. Eu eram plecată, ea avea doar câteva luni, trebuia să-i schimbe scutecele, să îi pună lapte. Deci Dumnezeu l-a adus într-un punct în care era ceva de genul: „N-ai vrut-o, dar totuşi eşti răspunzător!”

Acum ne mai dorim un copil! Prima fetiţă ne-am dorit-o, a doua n-a vrut-o el, a treia fetiţă a venit pur şi simplu, al patrulea copil o să fie, pentru că vrea el. Deşi există ceva riscuri, am vorbit cu un medic şi se poate. Însă aş adăuga, că aici e mai mult mâna Celui de sus. Pentru că fără Dumnezeu nu faci nimic în viaţa asta!

Zoe, Bucureşti
14.02.2016

Sursa: FemeiFericite.com

Citește aici mai multe mărturii despre criza de sarcină

 

, , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns