Ziua în care m-am hotărât să nu mai fiu homosexual

cuplu

Patrick Muirhead

La 20 de ani de când şi-a mărturisit public homosexualitatea, Patrick Muirhead, în vârstă de 41 de ani, explică de ce se simte brusc atras de sexul opus.

 

O întâmplare minoră într-o frizerie, săptămâna trecută, m-a făcut să realizez că s-ar putea să nu mai fiu gay. Oricum, nu unul dedicat; probabil nici măcar un participant la petrecerile de profil. Se pare că devin hetero.

 

Eram în Tenterden, satul din Kent unde am crescut şi unde am revenit ulterior, lucrând la aerodromul din apropiere ca pilot de elicopter. Îmi aşteptam rândul ca să mă aranjez la un bărbier leton vorbăreţ.

 

Un tată tânăr a intrat pe uşă, ţinând de mână un băieţel blond. A ocupat un scaun şi l-a aşezat pe genunchi pe băiatul care se uita în jur cu ochi mari. Prima vizită la frizer, mi-am zis eu, simţindu-mă cuprins de un sentiment patern neobişnuit şi de o anumită invidie. Nu-mi puteam desprinde privirea de la imaginea lor dintr-o oglindă.

 

Din când în când, tatăl se apleca în faţă, în timp ce aşteptau, şi îi spunea băiatului ceva la ureche, sărutându-l pe părul blond. Emoţionant.

 

Mi-am coborât privirea şi am rămas fixat pe degetele mici ale băiatului care strângeau pumnul mare, de muncitor, al tatălui. O imagine deosebită.

 

Cred că acela a fost momentul în care mi s-a schimbat viaţa.

 

Aceea este dragostea, oameni buni. Pur şi simplu. Un tată mândru, un băieţel adorabil şi o imagine frumoasă a ceea ce înseamnă dependenţă şi responsabilitate. A fost viziunea de care aveam nevoie; am plecat din frizerie cu o tunsoare nouă şi cu dorinţa de a avea copii.

 

Astăzi homosexualii au copii, da, şi nu doar ca un accesoriu. Unele perechi de homosexuali adoptă copii; alţii apelează la modalităţi mai complicate, la mame purtătoare, deseori destul de scumpe, cu implicarea unor eprubete şi a unor bani care trec dintr-o mână în alta. A trage la poartă fără a trebui să alergi după minge. Asta nu e pentru mine.

 

Aşa că am început, aproape pe negândite, să pregătesc terenul pentru a fi tată în stilul tradiţional. Am flirtat cu cineva la clubul local, m-am gândit la ea, am găsit scuze ca s-o sun din nou şi să mă întreb dacă mă place. E cam ciudat.

 

A fost un şoc, printre alţii, pentru fostul meu partener de zece ani, pentru colegii homosexuali din fosta mea carieră în mass-media, pentru tovarăşii agresiv heterosexuali din industria aviaţiei şi, nu în ultimul rând, pentru familia mea (care sperau că trec printr-o fază – una care a ţinut 20 de ani). Şi da, a fost un şoc şi pentru mine.

 

Am participat odată la nunta unui prieten homosexual cu fata de care se îndrăgostise până peste cap. Era o relaţie ciudată: la petrecerea de nuntă erau foştii lui iubiţi – inclusiv eu – cavalerul de onoare şi chiar preotul. Există riscul ca şi lista mea de invitaţi la nuntă să aibă acelaşi gen de probleme.

 

Sexualitatea mea s-a format prin ateliere de biciclete şi dormitoare şcolare, după un tipar greu de imaginat, în perioada pubertăţii. Asta m-a împins către un stil de viaţă, catalizat de mediul social al homosexualilor din presă. La BBC, unde am lucrat preţ de şapte ani, homosexualitatea era aproape obligatorie.

 

La asemenea veşti, prietenii mei vor exploda: „Ce??? Miss Patsy, vânătorul de pantaloni, s-a decis să danseze în partea cealaltă a sălii? Uau!” N-au prea văzut la mine mare interes pentru sexul opus şi nici nu au întrebat de ce. Acum vor avea o dilemă.

 

Dacă am fi avut vreodată un interes faţă de sexul opus, a fost eclipsat de alte tentaţii mai puternice, mai carnale şi mai interzise, aşa că nu ar fi avut cum să se dezvolte. Timp de 20 de ani, viaţa mea a urmat un drum care nu l-a prea ajutat pe familistul din mine.

 

Aşa că voi avea de înfruntat un val de mirare atunci când o voi face publică. Oamenii se vor uita ciudat la mine acum – deşi mă îndoiesc că vor comenta, „Da, ne-am pus mereu întrebarea. La urma urmei, e interesat de motoarele adevărate, cu piston şi cilindru.”

 

E adevărat: îmi cam plac fetele. Nu e nevoie însă de focuri de artificii pentru acest anunţ; nu există nici un cabaret sclipitor sau comunitate specială care să mă ţină legat şi să pretindă că sunt sora lor. Doar puţin suspiciune.

 

Unii vor respinge asta ca pe o erezie. Am pretins mereu că homosexualitatea este naturală, însă anormală, cu un torent de ostilitatea din partea prietenilor homosexuali care refuzau să accepte că ceea ce eşti tu şi ce etichetă îţi asumi în societate nu sunt acelaşi lucru.

 

Iubirea faţă de acelaşi sex există şi în natură, fără stimuli artificiali. Însă nu e comportamentul normativ. Homosexualitatea este o aberaţie; o aberaţie naturală. Homosexualii sunt o minoritate, iar minorităţile, deşi uneori sunt gălăgioase, nu pot influenţa normalitatea.

 

Un cronicar din secolul al XII-lea, citat de istoricul Christopher Hibbert în a sa History of England, scria despre regele homosexual William Rufus: „Toate lucrurile care sunt urâte de Domnul şi de oamenii decenţi au devenit obişnuite în ţara sa, în timpul său.” În epoca modernă, ne-am obişnuit din nou cu anormalul.

 

Însă douăzeci de ani de distracţie cu cei de acelaşi sex nu mi-au lăsat prea multe amintiri, cu excepţia unei prietenii deosebite, fără sex, cu prietenul menţionat mai sus, alături de care am petrecut zece ani din viaţă, multe ore de relaţii pe internet, un mare număr de combinări ocazionale şi câteva vizite la secţia genito-urinară din spital.

 

O să vă scutesc de aventurile din lumea întunecată a întâlnirilor gay rapide. Nu aţi crede ce am văzut şi am făcut. Nu vreţi să ştiţi.

 

În nuvele cum ar fi Maurice a lui E. M. Forster, o lucrare a literaturii homosexuale, mesajul este unul de toleranţă. Parteneriatele civile nu sunt altceva decât nişte acte teatrale cu bărbaţi preocupaţi de asortarea cravatelor de nuntă, bunici stânjeniţi şi torturi monstruoase.

 

Mă crispez atunci când aud homosexuali vorbind despre iubiţii lor ca despre „soţi”, subminând astfel o instituţie solemnă creată pentru a oferi stabilitatea pentru creştere copiilor. În plus, mi se pare foarte pervers faptul că homosexualii luptă pentru eliberarea din legăturile moralităţii heterosexuale, ca apoi să se apuce să-i copieze pe opresorii lor, creând angajamente similare pentru ei înşişi.

 

Nu am fost niciodată convins de sexualitatea mea. E adevărat, nu mi-au plăcut niciodată fotbalul sau bătaia şi mă pricep să fac prăjituri de casă. Însă mă mişc ca un dulap, râgâi şi trag vânturi fără jenă şi nu mi-a plăcut niciodată Barbra Streisand. A existat o voce, cu mult timp în urmă, înecată însă de homosexualitatea mea, care încă se auzea încet; vocea înceată a unui băiat căruia îi plăceau fetele.

 

Apoi, acum două veri, am întâlnit-o pe Olga. Era o ucraineancă frumoasă, care lucra ca şi chelneriţă în Ocean City, Maryland, pe coasta de est a Americii. Eu lucram acolo ca pilot. În fiecare dimineaţă intrau în restaurant un grup de aviatori, pentru cafea, ouă şi şuncă. Ea avea un interes deosebit faţă de elicopterul meu.

 

Am început un schimb de e-mailuri şi mi-a trimis multe poze cu oraşul industrial Cercasi, oraşul ei natal, unde oamenii care înotau în râu descopereau că noaptea erau fosforescenţi. Îmi plăcea de Olga. Era drăguţă. Nu s-a întâmplat nimic însă – voiam ceva mai mult decât o vânătoare de paşaport şi copii care ar da peste cap un contor Geiger.

 

Piloţii au obiceiul de a atrage atenţia femeilor, după cum se poate vedea din numeroasele combinări între căpitani şi stewardese. Fenomenul are chiar şi un nume: pilotită. Deci, când am devenit şi eu instructor de elicopter, eram pregătit pentru pupile dilatate şi obraji înroşiţi atunci când aveam să iau pe sus eleve. Da, trebuie să recunosc, încă aştept asta…

 

Însă pentru prima oară în viaţă, începeam să cunosc fetele. A fost o lovitură. Ca profesor, le găseam în mod natural potrivite pentru a pilota elicoptere. Ascultă şi sunt bune la sarcini simultane. E nostim să le ai prin preajmă şi uneori sunt chiar drăguţe.

 

Am avut odată o prietenă, acum 24 de ani, la sfârşitul adolescenţei. Nu a fost un mare succes, după cum o demonstrează cele două decenii de homosexualitate neîntreruptă care au urmat. Am locuit împreună o scurtă perioadă şi „am făcut-o”. Însă ea purta pijama în dungi şi asta crea confuzie. Ce vreau să spun e că sunt gata pentru o altă încercare. Fără pijama, de data asta.

 

Vreau o soţie de iubit şi un copil de protejat. Şi vreau să îi privesc pe amândoi şi să ştiu că sunt ai mei şi că au nevoie de mine şi că pot fi asemenea pumnului acelui muncitor, strâns de acele degetele micuţe în frizerie. Stânca familiei.

 

Înseamnă asta că nu-mi mai plac bărbaţii? Nu, desigur, şi nici nu am să mă prefac. Însă pe străzile şi bulevardele acestei ţări trebuie că există mulţi soţi cu interese diferite, însă ale căror alegeri sunt determinate nu de sexualitate, ci de emoţii.

 

Voi fi un soţ bun? Sper. Voi fi credincios? Da, voi încerca. Aceleaşi voci de sirenă îi îmbie pe toţi bărbaţii, permanent. Eu nu sunt altfel.

 

Fostul cântăreţ de jazz, critic de artă şi convertit de la homo la heterosexualitate George Melly a fost prima vedetă pe care am intervievat-o când era un tânăr reporter de radio, în fosta mea carieră profesională, care mi-a povestit despre neobişnuita lui transformare. Avea 30 de ani şi era într-o călătorie cu bicicleta cu un grup de prieteni când s-a întâmplat. Homosexual convins, a observat la un moment dat că se uită după fete, nu după băieţi, şi şi-a spus „O, dragă, acum eşti heterosexual”. A plecat, s-a însurat şi a avut o căsnicie lungă şi fericită.

 

Deci orice e posibil. Alături de o fată înţelegătoare, care mă iubeşte şi care dovedeşte pragmatism şi răbdare, mă pot vedea ca un soţ şi un tată bun.

 

Luna viitoare voi începe primul pas al pregătirii mele, pentru a dobândi abilităţi de părinte; voi fi voluntar la un orfelinat, unde trebuie să mă împrietenesc cu copii. După aceea, va exista o instruire specială şi apoi un program de doi ani în timpul căruia voi vizita şi voi scoate în oraş un copil care are nevoie de un prieten şi de o perspectivă nouă asupra adulţilor.

 

Asta s-ar putea să ia timp, să aducă puţine satisfacţii şi să creeze probleme, pe de-o parte. Pe de altă parte, voi avea intrare liberă la zoo şi la parcul tematic pentru copii de lângă Maidstone – fără să par ciudat.

 

Cât de bine mă voi simţi când voi aduce un zâmbet pe faţa unui copil trist? Acesta e scopul meu. Sigur, asta e o magie pe care numai părinţii o cunosc. Şi, poate într-o zi, voi vedea şi eu acel zâmbet pe chipul copilului meu, un zâmbet trimis din Cer.

 

A existat deci o simetrie în redescoperirea mea, săptămâna trecută, într-o frizeri din satul copilăriei mele, locul inocenţei mele, înainte de turnurile agitate ale vieţii. Aşa cum spune rândul final din Marele Gatsby, „ne luptăm, bărci împotriva curentului, duşi înapoi în trecut fără încetare”. Uneori, în trecut, ne redescoperim pe noi înşine şi noi căi către viitorul nostru.

 

Sursa: www.timesonline.co.uk

 

Preluare de pe homosexualitate.ro

 

foto: http://www.freedigitalphotos.net/

 

, , , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns