Viaţă nedemnă de viaţă: programul de eutanasie introdus de nazişti

Karl_Binding-148x150

Karl Binding (1841-1920)

de Matthew McCusker, master în Istoria Modernă Timpurie la Universitatea York

Să facem o incursiune în istoria mişcării eugeniste, prezentând programul de „eutanasie” din Germania celui de Al Treilea Reich

Karl Binding (1841-1920)

Termenul de Lebensunwertes Lebens, care înseamnă „viaţă nedemnă de viaţă”, a fost formulat de juristul Karl Binding şi psihiatrul Alfred Hoche într-o lucrare comună din 1920, Die Freigabe der Vernichtung Lebensunwerten Lebens (Permisiune pentru Distrugerea Vieţii Nedemne de Viaţă). Ei pretindeau că persoanele cu dizabilităţi grave sau probleme psihiatrice, descrise de autori ca „moarte din punct de vedere mental”, „balast uman” sau „cochilii goale de om”, ar trebui ucise, pentru că erau o povară pentru societate. În primele decenii ale secolului XX, propunerile de acest gen erau tot mai multe, pe măsură ce ideologia eugenistă prindea rădăcini tot mai puternic şi era tot mai amplu promovată prin scrierile lui H. G. Wells, Marie Stopes şi Margaret Sanger. Aceste idei îl inlfuenţaseră şi pe Adolf Hitler. Când au câştigat puterea, naziştii au introdus imediat eugenia, începând cu sterilizarea forţată a celor declaraţi „cu defecte”. Karl Brandt relatează că Hitler i-ar fi spus în 1935 ministrului nazist al sănătăţii că, dacă izbucnea un război, va introduce un program de „eutanasiere”. I se părea mai simplu de desfăşurat sub acoperirea războiului, deoarece, în astfel de circumstanţe, opoziţia creştină s-ar fi mobilizat mai greu.

Karl-Brandt-150x150

Karl Brandt (1904-1948)

Karl Brandt (1904-1948)

Planurile pentru programul de eutanasie au fost făcute în vara lui 1939; pe 18 august a devenit obligatorie înregistrarea nou-născuţilor „cu malformaţii”. Medicii trebuiau să redacteze rapoarte despre toţi copiii cu vârsta de până la trei ani. Acestea erau înaintate unei comisii formate din trei „experţi” medicali care revizuiau cazurile şi decideau dacă respectivii copii urmau să mai trăiască sau nu. Programul a fost rapid extins pentru toţi copiii, apoi şi la adulţi, în timp ce măsurile iniţiale „de precauţie” au fost abandonate. La început, s-au stabilit şase „clinici” la care se făceau aceste ucideri. Până la sfârşitul războiului, numărul locaţiilor a crescut la treizeci. Era o practică obişnuită ca spitalele şi azilele să fie „curăţate” de pacienţii cu dizabilităţi. Primele victime au fost pacienţii din Polonia ocupată. Programul era condus de Philip Bouhler, Şeful Cancelariei Partidului Naţional Social-Democrat (nazist), şi de Karl Brandt, un doctor care se pronunţa în favoarea avortului şi era medicul personal al lui Hitler. Programul era cunoscut sub numele de Aktion T4, de la adresa sediului său principal, care era la Berlin, pe Tiergartenstrasse 4.

Creatorii programului erau pe deplin conştienţi că, dacă s-ar fi aflat, uciderea pe scară largă a persoanelor cu dizabilităţi împotriva dorinţei părinţilor şi rudelor ar fi produs un scandal de proporţii, aşa că programul era bine deghizat. Astfel, familiei i se spunea că apăruseră noi tratamente pentru copiii sau rudele lor şi că puteau beneficia de ele la clinici de specialitate, pe cheltuiala guvernului. Apoi pacientul era trimis la clinică, unde, după câteva săptămâni, era ucis. Familia era apoi informată că persoana murise din cauze naturale. Erau adesea pregătiţi pentru un astfel de rezultat, deoarece el este mereu gata să vină li se spunea cu ceva timp înainte că noile metode de tratament „implicau riscuri”. Metodele de ucidere cuprindeau înfometarea, supradoză de sedative, injecţia letală şi, în anumite centre, chiar gazarea.

Von-Galen-150x150

Clemens Graf von Galen
(1878 – 1946)

Clemens Graf von Galen (1878 – 1946)

Pe măsură ce războiul continua, procedurile nu au mai fost respectate, iar practica uciderilor s-a extins rapid, fără discernământ şi tot mai mult la vedere. În 1941 s-a intensificat opoziţia din partea Bisericii Catolice şi a unor pastori protestanţi. Două evenimente din august 1941 se pare că au contribuit la decizia lui Hitler de a suspenda în mod oficial programul pe 23 august 1941. În data de 3 a aceleiaşi luni, Clemens August Graf von Galen, Arhiepiscop de Münster, a condamnat zgomotos programul, dezvăluind detalii legate de practicile necinstite prin care erau ascunse aceste crime. Respectivul cleric, care era şi Conte de Galen, i-a telegrafiat această predică lui Hitler însuşi, provocând un val de şoc în întreaga Germanie. În aceeaşi lună, la Hof, Hitler a fost huiduit de o mulţime ostilă. Probabil pentru prima dată după mulţi ani, se confrunta cu opoziţie publică făţişă.

După faza oficială a planului Aktion T4, uciderea celor cu dizabilităţi a continuat. Aproximativ 73.000 de oameni au fost omorâţi în faza oficială a programului dar, în mai 1945, se estima că numărul se poate să fi ajuns la 200.000. Nici măcar sfârşitul războiului nu a dus la încetarea respectivelor practici. Richard Jenne a fost, de exemplu, omorât pe 29 mai 1945 la clinica Kinderfachabteilung din Kaufbeuren, oraş care era deja ocupat de americani de trei săptămâni. Cei responsabili au fost trataţi cu maximă indulgenţă după război. Directorul clinicii, Valentin Faltlhauser, a făcut doar trei ani de închisoare, deşi se număra printre cei vinovaţi de moartea a peste trei sute de copii. Unul dintre aceştia, un băiat de 15 ani, se pare că ţigan de origine, a fost ucis după ce a furat ceva de la azil. Prima tentativă a eşuat, căci băiatul şi-a dat seama că în cafeaua lui era o substanţă ciudată (otravă), dar a doua oară i-au făcut o injecţie letală, după ce i-au spus că-l vaccinau împotriva tifosului. Faltlhauser a fost graţiat în 1954 de ministrul de justiţie al landului german Bavaria.

Majoritatea celor implicaţi în uciderea copiilor şi adulţilor cu dizabilităţi nu au primit nicio pedeapsă, sau au primit pedepse uşoare, unii continuându-şi chiar cariera medicală. Nu e de mirare, dacă luăm în considerare că eugenia prinsese teren ca ideologie în toată Europa şi America, beneficiind de sprijinul unor politicieni şi intelectuali de vârf. Introducerea programului eugenic a avansat rapid după sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial. Azi, metoda preferată este avortul. Marea Britanie, de exemplu, are legi cu tentă eugenistă explicită, care permit avortarea a 90% din copiii cu spina bifidă (n.red. – defect al coloanei vertebrale care necesită îngrijire pe tot parcursul vieţii şi uneori şi operaţii) şi până la 92% din cei cu Sindrom Down.

Uciderile pe motive de eugenie care au început pe scară largă în Germania la finele anilor 1930 au devenit obişnuite azi în întreaga lume.

Sursă: Whyiamprolife.org

Traducere: Ştefana Totorcea

 Articolul a fost vizualizat de 1467 ori

, , , , , , , , , , ,

Trackbacks/Pingbacks

  1. Viaţă nedemnă de viaţă: programul de eutanasie introdus de nazişti | Drum european - 15.02.2014

    […] Sursă: Ştiri pentru viaţă […]

  2. Viaţă nedemnă de viaţă: programul de eutanasie introdus de nazişti - Cultura vieţii - 21.02.2014

    […] Uciderile pe motive de eugenie care au început pe scară largă în Germania la finele anilor 1930 au devenit obişnuite azi în întreaga lume. (Sursă: Whyiamprolife.org, în românește de Ştiri pentru viaţă) […]

  3. Industria mortii sau viaţă nedemnă de viaţă: programul de eutanasie introdus de nazişti - 22.02.2014

    […] Sursă: Drum european , preluare dupa Ştiri pentru viaţă […]

  4. Regele Belgiei a parafat legea eutanasierii copiilor | Știri pentru viațăȘtiri pentru viață - 03.03.2014

    […] Viaţă nedemnă de viaţă: programul de eutanasie introdus de nazişti […]

Lasă un răspuns