opinii

Vasile Astărăstoae: „Știință și democrație”

de Vasile Astărăstoae, Facebook

 

„Observăm în spațiul public din România tot mai frecvent intervenții în care se susține ideea potrivit căreia trebuie să limităm democrația și să creștem rolul tehnocraților și a oamenilor de știință. Se vorbește despre competențe, dar nimic despre responsabilitate. Ca întotdeauna, România este la coada fenomenului deoarece în celelalte țări aceste dezbateri au fost finalizate în secolul trecut.
Dezbaterea modernă, privind responsabilitatea socială a omului de știință, a apărut la jumătatea secolului trecut, simultan în Franța, Statele Unite și Marea Britanie.
În 1939, John Desmond Bernal publică lucrarea Funcția socială a științei. Potrivit lui, „Relația dintre știință și societate depinde în mod fundamental de principiile organizării societății în sine„. Cincizeci de ani mai târziu, un fost student al lui Bernal, Maurice Wilkins (Premiul Nobel pentru Medicina 1962) evocă critica maestrului său, privind „noțiunea bizară de știință pură, care, în fapt, nu este decât o scuză a lipsei de responsabilitate socială“. Potrivit lui Wilkins, noțiunea de știință pură provine din dorința de a elibera adevărul știintific de autoritatea politică, de religie și de alte valori umane. „Dacă privim știința ca pe un proces global„, scria Wilkins, „inclusiv interacțiunea cu societatea, judecățile de valoare cu privire la consecințele activității științifice sunt în mod incontestabil o parte a științei„.
Dar este suficient să spunem că alegerile legate de utilizarea științei sunt ele însele o activitate științifică? În dorința de a șterge toate distincțiile, trebuie să apelăm la o altă distincție, impusă de opinia publică: aceea între cercetarea bună și cea rea, măsura în care scopurile și mijloacele sunt interconectate și în spirit nu numai în fapte. De aici apare o nouă întrebare: cetățeanul – cercetător, inginer, profesor, medic etc – poate, etic vorbind, să se angajeze în cercetare, predare sau punerea în aplicare a unei cercetări, fără a se implica și a implica societatea în dezbaterea acestor scopuri?
Cine ar contesta dreptul (moral) al unui om de știință să direcționeze, de exemplu, cercetările sale într-o direcție promițătoare din perspectiva terapiilor, care implică, de exemplu, grefe de țesut, care rezolvă astfel problema de compatibilitate genetică și destinatar. Acestea sunt cercetări de bază și aplicațiile lor potențiale sunt deja cunoscute sau cel puțin imaginabile.
Acest lucru oferă șansa de a avea prioritate față de alte programe, mai ales atunci când resursele alocate cercetării publice sunt limitate. Alta este situația când cercetarile au rezultate cu un risc crescut inclusiv moral. În mediile științifice și non-științifice, (filosofi, reprezentanți ai grupurilor spirituale, observatori, părțile interesate din societate, care au un cuvânt de spus), există permanent preocuparea cu privire la unele riscuri legate de cercetare. De exemplu: odată ce a fost acceptată practica clonării terapeutice, cum împiedicăm dezvoltarea, pe de o parte, a unui comerț al ovocitelor și, pe de altă parte, clonarea reproductivă? Sau dacă permitem utilizarea, în scopuri de cercetare, a embrionilor produși în mod special în acest scop, adică, produși în mod intenționat și intenționat ca fiind obiecte, care este limita? Cum să nu acordăm atenție celor care denunță transformarea în obiect a ființei umane? Nu este acceptabil să ignorăm aceste îngrijorări prin lansarea acuzațiilor de iraționalitate, ignoranță, atentat la libertatea cercetării etc. Acest lucru nu rezolvă dezbaterea și rămâne întrebarea: cercetarea embrionilor pentru ce?
S-a stabilit în prezent un lanț de relații, care amenință să se închidă pe sine, să izoleze problema din contextul său social și să facă imposibilă soluția.
Există o presiune generală pentru a transforma ființa umană în ceva: în consumator și producător (producător de bunuri materiale și producător de cunoștințe); femeia în producător de ovocite etc. Nimic nu scapă. Individul este evaluat ca produs, clasificat, uneori, chiar din copilărie.
De aceea într-o dezbatere, privind mijloacele (de exemplu, problema cercetării celulelor embrionare ca o modalitate de a crea noi terapii), cetățeanul obișnuit este la egalitate cu cercetătorul. De ce acest lucru? Deoarece atunci când sunt puse în discuții valorile morale ale societății cel care trebuie să decidă este cetățeanul informat. O astfel de dezbatere presupune, însă, existența unor structuri și practici, care să permită determinarea alegerii. Aceasta presupune și ipoteza unei culturi minime și are sens doar dacă cineva își asumă condițiile democratice inițiale. Întrebarea este: „Cetățeanul este capabil sau nu să-și exprime punctul de vedere într-o dezbatere despre scopuri, cu mai multe șanse de succes decât într-o dezbatere despre mijloace? Raspunsul nu e simplu.
Din punct de vedere științific, există din ce în ce mai mult tendința de a considera ființa umană drept obiect. Acest lucru poate se potrivește realității sale biologice, dar nu și existenței sale ca persoană umană. Cu alte cuvinte, în economia actuală, piața alege omul, știința tinde să transforme în obiect ființa umană, iar, în final, știința este invadată de piață. Persoana umană, care este și o ființă, devine un obiect al pieței ca și știința, în momentul în care piața intră în știință. Se va închide bucla? Aici poate interveni societatea.
Societatea prin cetățenii ei poate să împiedice acest lucru deoarece poate impune o precauție în cercetarea științifică.
Principiul precauției nu constă într-un simplu calcul economic, care utilizează cele mai bune instrumente statistice, modelare și evaluare (costul unui accident cu deces, de exemplu), etc. Principiul precauției constă în adoptarea sau respingerea unui anumit program pe baza acceptabilității din punct de vedere a valorilor pe care le cultivă acea societate și care, de regulă, au un caracter de universalitate. Cu alte cuvinte, este posibil să fie o măsură de precauție stabilită nu pe criterii științifice, ci pe criterii morale. Se exclude astfel afirmația că scopul principiului precauției ar fi să se opună oricărei inovații.
Principiul precauției are sens în momentul în care trebuie făcută o alegere riscantă, în absența unui răspuns științific și moral. Adică, o alegere în care se pot crea confuzii și unde nu există nici o modalitate de a ști în avans dacă cineva se înșeală. Întrebarea devine atunci „cine face alegerea?” Sau mai degrabă „cum se face alegerea?„.
În concluzie, în zilele noastre, responsabilitatea socială a omului de știință mai ales în domeniul științelor vieții este obligatorie și ea poate fi definită și controlată de către societate într-un regim social democratic.
P.S.: Am fost întrebat de prieteni de ce am lipsit de pe Facebook. Nu mi s-a întâmplat nimic. Am luat doar o pauză de dezintoxicare. M-am rupt cu totul de realitatea românească. Am citit și am scris și nu sunt la curent cu nimic din ce s-a întâmplat în ultimele două săptămâni. Excepție doar evenimentul extraordinar pe care l-am trăit cu toată ființa: sfințirea Catedralei Neamului.”

Citește mai multe opinii de Vasile Arăstăsoae



Ai un comentariu despre acest articol? Adaugă-l mai jos în caseta „Lasă un răspuns”.


Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

Taguri

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole relaționate

Back to top button