Vasile Astărăstoae: „Dreptul la viaţă – între tratamente inutile şi eutanasia economică”

VasileAstarostoae

Foto: televiziunea-medicală.ro

Prezentarea de mai jos a fost făcută de Preşedintele Colegiului Medicilor din România la Seminarul Internaţional de Medicină şi Teologie de la Bistriţa (12-13 mai 2014) – secţiunea „Implicaţii bioetice în deciziile medicale”. Intertitlurile aparţin redacţiei.

Tema conferinţei interdisciplinare „Medicină şi Teologie” reflectă nucleul mistic şi mitic al profesiei medicale şi faptul că spiritualitatea are un rol esenţial în medicină.

Pentru prezentarea mea mi-am ales o temă puţin discutată. Deşi este o realitate, lumea o evită, pe acel principiu al politicii corecte. Să discutăm despre eutanasia economică, plecând de la principiul dreptului la viaţă.

De regulă, în literatura de specialitate, dar şi în cea etică, nici cei mai aprigi utilitarişti sau radicali eticieni în domeniu, cum ar fi Peter Singer, nu au curajul de a recunoaşte că punctul lor de vedere conduce spre eutanasia economică. Îşi acoperă argumentele şi îşi construiesc ipotezele pe cu totul alte principii decât eutanasia economică.

Dreptul natural şi dreptul la viaţă

În primul rând, aş vrea să discut despre dreptul la viaţă. A fost până la urmă reglementat şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Dreptul la viaţă pleacă de la drepturile naturale, care au mai multe definiţii, dar cea mai larg acceptată se constituie într-un ansamblu de norme şi principii imuabile, cunoscute în decursul istoriei de la antici până la Hugo Grotius (n.red. – filosof şi teolog olandez din secolul al XVII-lea, unul din primii teoreticieni ai dreptului natural).

Sofiştii au fost primii care au introdus trei reguli principale pentru drepturile naturale, şi anume faptul că legile cetăţilor sunt norme pe care le fac colectivităţile, în timp ce dreptul natural  este un drept divin şi poate să fie ulterior dezvoltat. Dreptul natural îl găsim şi în cele 10 porunci, îl găsim şi la apostolul Pavel când vorbeşte despre omul interior (n.red. – lăuntric), la Aristotel…

Aş vrea să subliniez că, înainte de Hugo Grotius, cei care au fundamentat dreptul natural a fost cei de la Şcoala din Salamanca.

Este de remarcat că, într-o epocă în care Inchiziţia era atotputernică, iezuiţii din şcoala de drept de la Salamanca au vorbit despre dreptul natural, vorbind despre dreptul la viaţă şi apărând drepturile indienilor din America Latină. Este un lucru care trebuie subliniat. Deseori trebuie să iei atitudine, iar aceasta trebuie fundamentată pe principii etice.

Secularizarea dreptului natural

Hugo Grotius este cel care a fundamentat aceste drepturi (naturale). Din păcate, el le-a şi secularizat. Pe de o parte, este de apreciat opera intelectuală, pe de altă parte este un pas înapoi, pentru că, prin desacralizarea dreptului natural, deja l-ai trecut în sfera normativă a colectivităţii şi i-ai luat acel nucleu mistic care îl făcea imuabil şi ubicuu.
Hugo Grotius de fapt introduce ideea de contract social chiar şi în cadrul dreptului natural. Este fantastic că această operă mai puţin cunoscută, scrisă ca teză de absolvire a universităţii, la vârsta de 13 ani. Hugo Grotius a fost într-adevăr un geniu care a terminat la 13 ani universitatea.

Relativismul şi noţiunea de corectitudine

Între drepturile naturale, un drept fundamental este dreptul la viaţă. Aceasta este şi raţiunea pentru care este exclusă pedeapsa cu moartea în ţările în care se mai acceptă aceste drepturi.

În epoca contemporană, construită pe ipocrizie, pe politică corectă, care goleşte de conţinut valorile, avem un atac nemaiîntâlnit al relativismului asupra drepturilor naturale. Relativismul spune că trebuie să ne raportăm la geoda temporo-spaţială în care se găseşte o anumită colectivitate şi că nu poate să existe un sistem etic construit pe criterii obiective pentru că evoluţia fiecărui grup sau populaţii este diferită.

Cu alte cuvinte, dacă acceptăm relativismul, şi dacă acceptăm un alt principiu care acum este des utilizat, corectitudinea, în aceste condiţii trebuie să acceptăm şi nazismul, şi comunismul, şi darwinismul social.

Corectitudinea despre care se vorbeşte face excepţie de la bine. Şi utilitariştii spun: „cota cea mai mare de bine, cota cea mai mare de fericire pentru cât mai mulţi”. Corectitudinea spune „respect norma”. Este cel mai simplu. Dar, dacă acea normă face rău, dacă eşti corect, poţi să faci rău. Şi încalci principiul care spune să faci bine, principiu esenţial al bioeticii moderne.

Noţiunea de tratament inutil

După procesul de la Nürnberg, darwinismul social nu a mai fost utilizat ca denumire. În schimb, încet-încet, începe să fie utilizate alte concepte, iar în medicină a apărut noţiunea de „tratamente inutile”. Nimeni nu are curajul să vorbească despre eutanasie economică. Dar, dacă ne uităm la ce înseamnă „tratamente inutile”, observăm că, de fapt, pe raţiuni economice şi, uneori, pe noţiuni pseudo-utilitariste, de fapt introducem în medicină eutanasia economică.

Au început să fie elaborate tot felul de definiţii tocmai pentru a justifica acest tip de tratament şi abandonarea pacientului. Pentru că avem criterii: stabilim ce înseamnă o procedură inutilă, un tratament inutil. Spuneam că de argumente pseudo-utilitariste, pentru că acest calcul este foarte simplu. Cât cheltuim noi cu un asemenea pacient? Cu aceste sume, am putea să rezolvăm „n” probleme. Nu ştiu dacă e bine sau rău, dar o mare parte a lumii medicale a început să îmbrăţişeze acest concept. Şi atunci introducem proceduri de reanimare, pe protocoale şi pe ghiduri. Dacă nu a răspuns într-un anumit interval de timp, nu mai continuăm reanimarea, pentru că este un procedeu inutil, nu ştim ce se  întâmplă în continuare etc.

Schneidermann şi colaboratorii au introdus şi criterii calitative şi cantitative. Aşadar, lucrurile ar putea fi foarte simple, pentru că avem (criteriul) calitativ: nu aduce niciun beneficiu persoanei; avem cantitativ, pentru că, pe calculul empiric şi pe procentele statistice, rezultatele sunt care sunt; şi, în aceste condiţii, se spune acolo că orice tratament care doar prelungeşte starea de inconştienţă (cu alte cuvinte, deja persoana este definită prin starea de conştienţă), şi dacă nu pune capăt dependenţei de terapie, atunci el este inutil.

Întrebarea care se pune este: În bolile cronice se păstrează starea de conştienţă, dar pacientul este dependent toată viaţa de tratament – pasul următor nu ar fi să eliminăm din acest calcul starea de inconştienţă şi să păstrăm partea a doua? Şi atunci tratament inutil este şi la oamenii bolnavi cronic. La o scleroză multiplă de ce îi mai dau tratament, când ştiu că peste 30-40 de ani, rezultatul este acelaşi? Cu banii pe care îi cheltuim cu fiecare pacient cu scleroză multiplă nu am putea să tratăm diareea la copii?

Protocoalele medicale afectează ethosul profesiei medicale

Aceste concepte, la şedinţa de la Consiliul Europei s-au şi aprobat într-un ghid lung, care introduce şi la copil noţiunea de tratament inutil. Ele le dau dreptul de a decide altora (decât pacientului – n.red.). Şi vin împotriva ethosului profesiei medicale, care se bazează pe două tradiţii:

tradiţia asclepiană (a şti) – să ştiu să fac ghiduri, să fac protocoale, să merg pe criteriul statistic

tradiţia samarineană – relaţia (cu pacientul) este individuală, iar un pacient care se prezintă în faţa unui medic, indiferent că acel criteriu statistic spune că 90% din persoane trebuie să fie într-un fel abordate, tu nu ştii dacă el face parte din cei 90% sau 10%

Deci renunţi la individualizare, renunţi la un vechi principiu al medicinei: „Nu există boli, ci există bolnavi”. De aceea, o astfel de abordare este periculoasă pentru început.

Pentru a pune un echilibru legat de dezvoltarea acestui concept, există în medicină un indicator care se numeşte „mortalitate evitabilă”. Pe acest indicator se spune că trebuie să faci orice, în condiţiile în care, în alte condiţii de lucru, o anumită boală poate să fie tratată, poate să fie vindecată sau poţi să prelungeşti viaţa.

Tratamentele inutile şi eutanasia economică

Din păcate, raţiunile economice acţionează în ţările în curs de dezvoltare. Vă dau doar câteva exemple. Pe proasta finanţare a sistemului, eu zic că în România există o anumită eutanasie economică. Lista de aşteptare la bolile care se însoţesc de invaliditate şi infirmitate. Vorbeam de scleroza multiplă. La ora actuală, scleroza multiplă poate să fie ţinută sub control şi pacientul poate fi integrat, calitatea vieţii lui este foarte bună. Sunt 500 de pacienţi pe listele de aşteptare. Sau, cum era până la 1 mai, hemofilia, la care tratamentul se făcea numai în acutizare. De la 1 mai s-a introdus totuşi programul prin care, de la depistare şi până la 18 ani, se face tratamentul săptămânal, astfel încât o astfel de persoană să fie integrată social, pentru că la ora actuală vedeţi în Europa hemofilici care fac sport, hemofilici care sunt integraţi social.

La finalul vieţii se poate aplica doar principiul beneficienţei actului medical

În ceea ce priveşte finalul vieţii, căci acolo sunt tratamentele inutile, există două viziuni opuse:
calitatea vieţii
valoarea vieţii

Unii spun că valoarea vieţii este intrinsecă şi infinită, iar infinitul nu poate fi partajat sau evaluat, iar alţii spun că viaţa trebuie să fie apreciată pentru valoarea sa instrumentală.

Deja, la sfârşitul vieţii, este foarte greu să aplici cele patru principii ale bioeticii (respectarea autonomiei – capacităţii de a alege a pacientului, binefacerea, nefacerea de rău, dreptatea – distribuţia echitabilă a costurilor şi beneficiilor – n.red.).

Iar la copii cu atât mai puţin: despre ce autonomie vorbim la nou-născuţi sau la copii? Decid alţii pentru ei. De aceea, nu mai putem apela decât la un principiu: a face bine.

Noi am tradus în română foarte des beneficienţa prin binefacere, dar nu este bine, pentru că oricum este urmată de celălalt principiu: să nu faci rău.

Concluzie

Fiecare viaţă are o valoare infinită. Infinitul nu poate fi multiplicat, nici scindat. O viaţă scurtă are aceeaşi valoare ca o viaţă lungă. Ceea ce fiinţa umană poate face este o manifestare a ceea ce este şi nu invers.

Într-o societate utilitaristă şi pragmatică, prin politicile bazate pe conceptul inutilităţii, acum atât de des vehiculat prin toate ghidurile şi protocoalele, fără un control etic şi fără o dezbatere profundă, nu una superficială, nu facem decât să deschidem o pantă alunecoasă spre eugenie, eutanasie şi, mai ales, în politicile publice, spre eutanasia economică, pe care trebuie să o recunoaştem şi să nu fim ipocriţi. Şi, dacă o recunoaştem, să luăm măsuri ca ea să fie exclusă.

, , , , , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns