Un nou drept: dreptul la moarte

Articol preluat de pe Cultura vieţii

Europa se transformă într-un continent straniu. A legiferat uciderea copiilor nenăscuţi. A abolit pedeapsa cu moartea, fără a lua în seamă severitatea crimei, dacă ucigaşul ucide unul sau, simultan, zeci de oameni, ori dacă crima e premeditată, făcută cu cruzime, ori din ură pentru cei ucişi. Unele ţări europene au legiferat eutanasia şi suicidul asistat, practici care deja rezultă în uciderea intenţionată a multor bolnavi şi vârstnici fără ca autorităţile să intervină. În ultimii ani se vorbeşte tot mai des despre o obligaţie a vârstnicilor să accepte eutanasierea voluntară la 75 de ani pentru a nu deveni o povară pentru norocoşii lor copii pe care nu i-au avortat şi cărora le-au permis să vadă lumina zilei.

Şi tot în ultimii ani se cere insistent recunoaşterea unui nou drept, dreptul la moarte. Dreptul la moarte nu trebuie confundat cu “dreptul” la eutanasiere ori la suicid asistat care, cel puţin în teorie, e disponibil în unele ţări occidentale doar la cerere şi cu acordul experţilor medicali. E vorba de un “drept” la moarte în sine, pentru toţi cei care o cer, cu sau fără motiv. În alte cuvinte, dacă cineva cere să i se ia viaţa, societatea trebuie să-i împlinească doleanţa şi să-l ucidă. Un caz recent care exemplifică acest trend bizar parvine din Belgia, tara morţii care anul trecut a legalizat eutanasierea copiilor. Un deţinut belgian, condamnat la închisoare pe viaţă pentru omor, a cerut să i se permită să fie eutanasiat iar tribunalele i-au admis cererea. Bizar, nu? Adică, Europa, socotindu-se civilizată, a abolit pedeapsa cu moartea pentru omor, dar permite ucigaşului să fie, într-un fel, executat la cerere. Astfel de anomalii şi aberaţii în numele “drepturilor omului” pot apare doar în Europa zilelor noastre, în Europa declinului moral şi al confuziei valorice de început de Mileniu Trei.

Comentariul de astăzi vă informează privind geneza şi evoluţia, în gândirea şi practica Europei, a presupusului “drept” la moarte. Anticipăm că e doar o chestiune de timp până când Curtea Europeană a Drepturilor Omului va recunoaşte acest drept. Ne aşteptăm, de asemenea, ca unele din ţările “progresiste” ale Europei (a se citi Scandinavia ori Beneluxul) să enunţe, în constituţiile lor, un “drept” la moarte iar apoi, prin metode neocoloniale şi constrângere economică, să-l exporte în restul Europei şi în ţările sărace. Au făcut-o deja privind alte maladii occidentale, printre ele avortul, căsătoriile homosexuale, şi transgenderismul. De ce nu, deci, şi “dreptul la moarte”?

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

Adoptată de comunitatea internaţională în 1948, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului afirmă, în Articolul 3, că fiecare persoană are dreptul la viaţă. Niciunde în Declaraţie nu se menţionează un “drept” la moarte – cuvântul “moarte” nu apare de fel. Declaraţia a fost adoptată la 3 ani după terminarea celui mai oribil conflict armat din istoria omenirii, când omenirea era sătulă de moarte şi înfometată după viaţă, privind cu încredere reînnoită spre viitor, nu spre un final oarecare. Câteva decenii mai târziu, însă, gândirea europeană începe să fie dominată de reversul acestei perspective: priveşte spre moarte nu spre viaţă. Nici Nietzche, nici ideile lui tenebroase nu au murit…

Cum era de aşteptat, noţiunea de “drept la moarte” a pornit din Olanda “progresistă”, tara de adopţie a fondatorului ateismului modern, Baruch Spinoza, şi prima ţară din lume care a legalizat eutanasia. Straniu, zicem noi, considerând că vreme de multe secole Olanda protestantă şi calvinistă a fost un bastion al gândirii, practicilor şi valorilor creştine tradiţionale. Lucrurile însă s-au schimbat radical în anii 1960, când cultura tradiţională a abandonat spaţiul public, cauzând un vid moral care a fost umplut de o cultură nouă impregnată de o sexualitate anormală, promiscuitate, droguri, nonconformism, ateism, şi un cult al morţii. În 1969, medicul olandez J.H. Van den Berg a publicat o carte influentă despre impactul tehnologiei medicale moderne asupra eticii medicale. Jurământul hipocratic, afirmă el, devenise incompatibil cu progresul medical. Berg a lansat ideea eutanasierii voluntare, dar şi uciderea involuntară a persoanelor suferinde de boli incurabile, ori a bătrânilor suferinzi de demenţă. La scurt timp după publicarea cărţii lui Berg, sondajele de opinie olandeze deja indicau că tot mai mulţi olandezi deveniseră toleranţi faţă de eutanasie şi uciderea vârstnicilor suferinzi.

Cu toate acestea, Olanda a continuat să interzică eutanasia prin lege, dar cazurile de eutanasiere, voluntară ori involuntară, au devenit tot mai numeroase. Punctul de turnură, însă, a fost cazul doctorului Geertrudia Postma, care şi-a ucis mama. Tribunalele olandeze au decis că eutanasierea fiinţelor umane e permisă atâta timp cât e motivată de eliminarea durerii pacienţilor, dar interzisă dacă e motivată de uciderea în sine a pacienţilor. Postma a fost găsită vinovată de omucidere, motivaţia ei fiind uciderea mamei ei. Cu toate acestea, Postma a fost condamnată la o pedeapsă foarte lejeră: o săptămână de închisoare cu suspendare. Cazul Postma a propulsat mişcarea pro-eutanasie olandeză, iar numărul cazurilor de eutanasiere a crescut vertiginos. Mesajul tribunalelor olandeze din anii 70 a fost clar: eutanasia în Olanda e ilegală dar tolerată. Reacţia publicului olandez la decizia tribunalelor a fost pozitivă.

Olanda anilor 1990

În 1990, guvernul olandez a lansat o investigaţie oficială privind eutanasia în Olanda, descoperind că în anul acela 2.300 de persoane au fost eutanasiate, cu toate că, strict vorbind, eutanasia era încă ilegală. A descoperit, în plus, că în 1990 peste 20.000 de persoane au fost ucise în Olanda prin proceduri medicale fără consimţământul expres al pacienţilor. În plus, un număr neidentificat de persoane au fost ucise involuntar, printre ele copii nou născuţi dar bolnavi ori cu disabilităţi, copii cu boli incurabile, ori persoane bolnave psihic. În 1993, Parlamentul Olandei a promulgat reguli stringente pentru a asigura că eutanasierea e făcută doar voluntar. În acest fel, de facto, Olanda a transformat eutanasia dintr-un delict penal într-o simplă chestiune birocratică.

În 1995, 3.600 de persoane au murit în Olanda graţie asistenţei medicilor. Pe lângă ele 238 au murit prin suicid asistat, şi 913 au fost ucise involuntar de către medici, adică fără consimţământul pacienţilor. Studii făcute în 1996 indicau că 60% dintre cazurile de eutanasiere nu erau raportate la autorităţi de fel. Eutanasia deja era practicată fără aplicarea pedepselor penale cu toate că, în teorie, eutanasia încă era interzisă în Olanda prin lege. Un sondaj de opinie din 1999 indica că 56% dintre pacienţii care cereau să fie eutanasiaţi o făceau pentru a nu-şi “pierde demnitatea”, iar 47% pentru a-şi “opri suferinţa şi durerea”. Doar în aprilie 2001 a fost eutanasia dezincriminată în mod oficial în Olanda.

O pantă alunecoasă

Încă din anii 70 eutanasia în Olanda a luat-o pe o pantă foarte alunecoasă şi, din nefericire, într-o singură direcţie: spre moarte şi justificarea uciderii oamenilor pe motive tot mai numeroase, triviale şi de la o vârstă tot mai redusă. Cu permisiunea părinţilor, copiii olandezi între 12 şi 16 ani au dreptul la suicid asistat. Iniţial, copiii puteau fi eutanasiaţi fără acordul părinţilor, dar după ce comunitatea internaţională a vociferat numind această practică barbarism, legislaţia Olandei a fost modificată să permită sinuciderea asistată a copiilor doar cu acordul părinţilor. În 2004 un spital renumit din Olanda a cerut guvernului olandez modificarea în continuare a legii să permită eutanasierea copiilor sub 12 ani în condiţiile în care suferinţa lor e “atât de severă încât nou născuţii nu au speranţa de viitor”. Un caz cu totul bizar a implicat o tânără anorexică care a cerut să fie eutanasiata din acest motiv. A fost eutanasiată.

Majoritatea covârşitoare a publicul olandez agreează legislaţia: un sondaj de opinie efectuat în 1998 indică faptul că 77% dintre olandezi erau de acord cu eutanasierea involuntară şi doar 76% cu eutanasierea voluntară.

La orizont, însă, apare un nou concept, o nouă tendinţa – eutanasierea la cerere, cu sau fără motiv; aşa numitul “drept la moarte”. Acesta e promovat de Societatea Olandeză pentru Eutanasia Voluntară, care cere să-i fie acordat oricărei persoane care “e sătulă de viaţă”. Din 2003 încoace se vorbeşte în Olanda despre “pilulele de sinucidere” care să fie vândute oricărei persoane care nu mai vrea să trăiască. Un incident care ajută la înţelegerea acestei mentalităţi s-a petrecut, însă, cu ani înainte, în 1991. Fiul de 20 de ani al unei femei s-a sinucis după ce a fost respins de prietena lui, iar celălalt fiu al ei a murit de cancer. Mama a căzut în depresie şi a cerut doctorului să o eutanasieze şi să fie îngropată între cei doi fii ai ei. Dorinţa ei a fost împlinită. Terapeuţii olandezi, de fapt, spun că dacă o persoană deprimată nu îşi poate reveni prin terapie şi vrea să fie eutanasiată, medicii au obligaţia să o asculte. Cu alte cuvinte, dreptul la moarte trebuie acordat fiecărei persoane care “suferă prin faptul că este în viaţă”.

AFR vă recomandă: Vă recomandăm un articol din care ne-am inspirat pentru materialul nostru de astăzi, scris de Joe Carter şi intitulat “How the right to die came to Europe:” partea I si partea a II-a

 

Subscribe

Subscribe to our e-mail newsletter to receive updates.

, , ,


Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.