sfaturi pentru părinţi

Un lucru important despre țipatul la copii

mother
foto: www.freedigitalphotos.net

de Rachel Macy Stafford, handsfreemama.com 

Eu prețuiesc bilețelele pe care le primesc de la copiii mei – indiferent dacă acestea sunt scrise cu pix pe un post-it galben sau scrise cu caligrafie perfectă pe o foaie cu linii. Dar poezia de Ziua Mamei pe care am primit-o recent de la fiica mea în vârstă de 9 ani e deosebit de semnificativă. De fapt, primul vers al poemului m-a făcut să-mi țin respirația, în timp ce lacrimi ca calde se rostogoleau pe față.

„Cel mai important lucru despre mama mea este că… ea e mereu prezentă, chiar și atunci când am probleme.”

Vedeți însă, nu a fost întotdeauna așa.

Însărcinată? Suntem alături de tine. Sună acum la 0800.070.013

La un moment dat, am început să practic un nou mod de comportament, destul de diferit față de felul în care mă purtasem până în acel moment. Am devenit o persoană care țipa. Nu se întâmpla des, dar eram exagerată – ca un balon umflat prea tare care apare brusc și face ca toată lumea din jur să tresară de frică.

Deci, cum de reușeau copiii mei, pe atunci în vârstă de 3 și 6 ani, să mă facă să-mi pierd controlul? S-a întâmplat atunci când fata mea insista să mai ia trei coliere de mărgele și ochelarii ei de soare roz când eram deja în întârziere. S-a întâmplat pentru că a încercat să toarne ea singură cerealele și a vărsat întreaga cutie pe masa din bucătărie. S-a întâmplat pentru că a făcut să cadă îngerul meu prețios din sticlă pe podeaua tare de lemn și l-a spart, după ce i s-a spus să nu-l atingă. S-a întâmplat fiindcă se lupta din răsputeri pentru că nu vroia să doarmă atunci când aveam mai mare nevoie de pace și liniște? S-a întâmplat pentru că amândoi se certau pe lucruri ridicole, cum ar fi: care să iasă primul din mașină sau care primise  mai multă înghețată?

Da, au fost acele lucruri – întâmplări nefericite, dar normale și problemele tipice copiilor și comportamentul lor care m-au iritat până la punctul de a-mi  pierde controlul.

Nu e simplu să scriu așa ceva. Și nici nu este ușor să retrăiesc faptul că adevărul trebuie spus: m-am urât în acele momente. Ce s-a întâmplat cu mine de a trebuit să țip la două mici creaturi pe care le iubeam mai mult decât viața mea?

Să vă spun ce s-a întâmplat cu mine.

Neatenția

Faptul că foloseam telefonul în mod excesiv, munceam peste măsură, o grămadă de liste cu lucruri de făcut și mânia perfecțiunii asta m-a dărâmat. Și țipătul la persoanele care îmi erau drage era rezultatul direct al pierderii controlului în viața mea.

Inevitabil, a trebuit să cedez pe undeva.

Așa că am cedat în spatele ușilor închise, în mijlocul persoanelor care însemnau cel mai mult pentru mine.

Până într-o bună zi. Fiica mea mai mare se suise pe un scaun și voia să ia ceva din cămară, când, din greșeală, a făcut să cadă pe podea  o pungă întreagă de orez. În timp ce un milion de boabe mici cădeau pe podea ca o ploaie, ochii fetei mele s-au umplut de lacrimi. Și atunci am văzut teama în ochii ei, în timp ce aștepta ca mama ei s-o repeadă.

Îi e frică de mine, m-am gândit cu realizarea cea mai dureroasă care se poate imagina. Copilului meu în vârstă de 6 ani îi este frică de reacția mea pentru o greșeală nevinovată de-a ei.

Cu durere adâncă, am realizat că nu eram mama cu care aș fi vrut să crească copiii mei și că nu era acesta modul în care voiam să trăiesc tot restul vieții mele.

După câteva săptămâni de la acel episod, am avut un moment de epuizare totală și de realizare interioară: momentul meu de conștientizare dureroasă care m-a propulsat pe o cale eliberatorie ,departe de distracții ,ca să înțeleg ceea ce într-adevăr conta pentru mine. Asta a fost acum doi ani și jumătate – doi ani și jumătate de recuperare lentă de la excesuri și de la neatenția provocată de  folosirea aparatelor electronice în viața mea … doi ani și jumătate de eliberare de la standardul de neatins al perfecțiunii și a presiunii sociale de a „face totul”. În timp ce mă dedicam tulburărilor mele interne și externe, furia și stresul acumulat în mine până atunci se risipeau încet. Simțindu-mă mai ușoară, am fost în stare să reacționez la greșelile și nereușitele copiilor mei într-un mod mai calm, plin de compasiune și mai rezonabil.

I-am spus lucruri ceva de genul: „E doar sirop de ciocolată. Se poate  curăța și cămara va fi ca nouă.”

(În loc de un oftat exasperat și o privire pe măsură.)

M-am oferit să o ajut cu mătura în timp ce ea aduna o grămadă de cereale Cheerios de care era plină podeaua.
(În loc de a-i arunca o privire de dezaprobare și supărare totală.)

Am ajutat-o să se gândească unde și-ar fi putut lăsa ochelarii.

(În loc s-o fac de rușine că e atât de iresponsabilă.)

Și în momentele când epuizarea absolută și văicăreala neîncetată erau pe punctul de a mă depăși, intram în baie, închideam ușa, răsuflam o clipă și-mi aduceam aminte că sunt copii, iar copiii fac greșeli. La fel ca și mine.

Cu timpul, teama pe care o văzusem odată în ochii copiilor mei când erau la necaz a dispărut. Și, slavă Domnului, am devenit pentru ei un refugiu în vremuri de necaz – în loc de dușmanul de care să fugă și să se ascundă.

Nu sunt sigură că m-aș fi gândit să scriu despre această transformare profundă dacă nu ar fi avut loc întâmplarea de lunea trecută, după-amiază. În acel moment, m-am simțit copleșită și m-am abținut să nu strig. Eram pe cale să termin ultimele capitole ale cărții pe care-o scriu în prezent și computerul mi s-a blocat. Dintr-o dată, ultimele trei capitole pe care le scrisesem mi-au dispărut din fața ochilor. Mi-am petrecut câteva minute pline de disperare, încercând să revin la versiunea cea mai recentă a manuscrisului. Când nu am reușit, am consultat funcțiunea de backup a calculatorului, ca să constat că și acolo era prezentă o eroare. Când m-am dat seama că nu voi mai recupera niciodată aceste trei capitole, am vrut să plâng – dar, și mai mult, am vrut să urlu de supărare.

Dar nu am putut, pentru că trebuia să mă duc să iau copiii de la școală și să îi duc la antrenamentul cu echipa de înot. Cu mare strângere de inimă, mi-am închis încet laptop-ul și mi-am amintit că ar putea exista probleme mult, mult mai rele decât să scriu din nou aceste capitole. Apoi mi-am spus că nu se putea face absolut nimic ca să rezolv acea problemă în acel moment.

Când copiii s-au urcat în mașină, au știut imediat că se întâmplase ceva. „Ce să întâmplat, mamă?”, au întrebat la unison după ce au aruncat o privire pe fața mea ca cenușa.

Aș fi vrut să strig: „Mi-am pierdut trei zile de muncă din  cartea mea!”

Aș fi vrut să dau un pumn în volan, pentru că mașina era ultimul loc unde aș fi vrut să fiu în acel moment. Aș fi vrut să merg acasă și să-mi rezolv problema cu cartea – nu să car copiii la antrenamentul de înot, să storc costume de baie umede, să piepten păr încâlcit, să pregătesc cina, să spăl vase și să-i pun în pat seara.

Dar în schimb am spus cu calm: „Nu vreau să vorbesc acum despre asta. Mi-am pierdut o parte din cartea mea. Și nu vreau să discut  pentru că mă simt foarte abătută.”

„Ne pare rău”, a spus cea mai mare pentru amândoi. Și apoi, ca și cum ar fi știut  că aveam nevoie de spațiu, au tăcut tot drumul până la piscină. Eu și copiii ne-am văzut de treburile noastre și, deși eram mai tăcută decât de obicei, nu am țipat și am încercat din tot sufletul să nu mă mai gândesc la problema cu cartea.

În cele din urmă, ziua era aproape pe sfârșite. Îl pusesem pe copilul meu cel mic în pat și stăteam culcată lângă fata mea cea mare ca să discutăm,ca în fiecare seară.

„Crezi că o să recuperezi capitolele ?”, a întrebat fiica mea încet.
Și atunci am început să plâng – nu atât de mult pentru cele trei capitole, știam că va trebui să le scriu din nou – suferința mea a fost mai mult o eliberare din cauza epuizării și a frustrării implicate în  scrisul și editarea unei cărți. Fusesem atât de aproape de sfârșit. Eram incredibil de dezamăgită de faptul că se schimbase situația așa de brusc .

Spre surprinderea mea, fetița mea a întins mâna și m-a mângâiat pe păr încet. A început să spună cuvinte liniștitoare, cum ar fi, „Calculatoarele pot fi atât de frustrante,” și „aș putea să mă uit la mașina timpului să văd dacă pot să recuperez o copie.” Și apoi, în cele din urmă: „Mama, tu poți face acest lucru. Ești cea mai bună scriitoare pe care o știu,”și „te voi ajuta și eu cum pot.”

Când am avut probleme, ea a fost prezentă, m-a încurajat cu răbdare și compasiune și nici nu s-ar fi gândit să mă lovească când eram deja la pământ.

Fata mea nu ar fi răspuns în mod empatic dacă aș fi rămas una care țipa la ea. Pentru că a țipa înseamnă blocarea comunicării; taie legătura; îi face pe oameni să se separe – în loc să se apropie.
„Cel mai important lucru este că mama mea este mereu prezentă, chiar și atunci când am probleme.”

Fata mea a scris asta despre mine, femeia care a trecut printr-o perioadă dificilă, de care nu e mândră, dar de la care a învățat ceva. Și în cuvintele fiicei mele văd speranță pentru alții.

Cel mai important lucru este că nu e prea târziu să renunți la a țipa.

Cel mai important lucru este că viața este prea scurtă pentru a te supăra din pricina cerealelor vărsate și a încălțămintei nepuse la loc.

Cel mai important lucru este că, indiferent de ceea ce s-a întâmplat ieri, astăzi este o nouă zi.

Astăzi putem alege să răspundem în mod liniștit.

Și, făcând astfel, îi putem învăța pe copiii noștri că pacea construiește poduri – poduri peste care putem merge în vremuri de necaz.

Traducere: Dacia Velicu

********************************************************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viață din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieți pe adresa provalorimedia@gmail.com

În afară de traducerea unor articole avem nevoie și de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteți afla aici.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.


Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la

stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

5 Comments

  1. Oau…frumos scris si din pacate ma recunosc in prima parte…copiii mei ai 4 ani jumate si 3 ani. Si tip….mult…si pentru chestii pt care tipati si dvs. 🙁 de maine trebuie sa ma controlez…pt copii mei…pentru noi. Multumesc.

  2. Super articol. Multumesc pentru ca ai impartasit experienta ta. Chiar daca personal nu am copii, am scapari de furie pe cei pe care ii iubesc; relatarea ta puncteaza faptul ca aceste scapari de furie strica reputatia, felul in care suntem priviti de aproapele nostru. Sunt mai determinata sa ma abtin in a ma descarca pe ceilalti. 🙂

Dă-i un răspuns lui alina Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole relaționate

Back to top button