Ultimul nostru „primul an”

baby

de Kim Simon, Huffingtonpost

Există un moment în viaţa fiecărei mame când îşi dă seama că a stat fără să respire. De parcă, a nu respira însemna cumva încetinirea scurgerii timpului în orice ocazie.

Şi, în timp ce inspiri o dată profund, bebeluşul tău e gata să adoarmă, protejat și susținut de îmbrăţişarea ta şi ceafa lui transpirata îţi udă braţul în timp ce încerci să te ridici. Dar, înainte de a-l pune în pătuțul lui, vezi pentru a suta oară cât de îmbujoraţi sunt obrajii lui când doarme. Modul în care se bosumflă cu buzele lui roze şi ţuguiate și cât e de liniştit în ritmul lui de supt, chiar şi atunci când îl schimbi. Cum mâinile lui mici se încleştează în timp ce visează. Te rogi în  tăcere să adoarmă lin în somnu-i care durează câteva clipe. Dar, în această noapte, în timp ce-l aşezi uşor pe-o parte în pătuţ şi-l vezi cum se rostogoleşte repede pe  burtă cu genunchi adunaţi sub el, rugăciunile tale sunt altele. Mâna ta rămâne încă puţin pe spate lui. Îi netezeşti un cârlionţ de pe ceafă încă o dată. Până când, în cele din urmă, poți să respiri uşurată.

Întipăreşte-ţi în minte acest moment, îţi şopteşti în întuneric. Adu-ţi aminte, suspini, în timp ce mâinile netezesc grămada de pijamăluţe de abia cumpărate pentru bebeluşi de 12 luni. Să nu uiţi, plângi în tăcere, în timp ce priveşti de jur împrejur în camera copilului plină ochi cu cărți groase și pudra de talc pentru scutece, şi şosete desperecheate, și păturici  frumoase, şi cârpe folosite pentru când vomită lapte.

Acesta este ultimul nostru „primul an”.

Și m-am rugat atât de mult pentru acest lucru.

Îmi ţineam respiraţia în fiecare lună când  verificam din nou un alt test de sarcină în baie.  Respiram dezamăgită când îl aruncam în coșul de gunoi. Cu sufletul plin de emoție, când  alte prietene rămâneau din nou însărcinate, dar cu lacrimi ce-mi şiroiau pe fată în mașină, când mă întrebam de ce nu şi eu. Un suspin de bucurie când mă uitam cât de dulce şi drăguţ era băiatul meu Max când se juca cu alţi copii, ținându-mi răsuflarea, cu  speranța că într-o zi va avea un frăţior pe care să-l iubească.

Am izbucnit într-o cascadă de lacrimi în acea dimineață pe podeaua din baie. Pozitiv.Testul era pozitiv. Și când m-am urcat înapoi în pat cu Max, printre perne, m-am uitat la George cel Curios şi am spus în gând o altă rugăciune. Că am fost în cele din urmă binecuvântaţi cu unul alt „primul an”. O altă sarcină. Un alt copil să-l iubesc. Un alt an cu primele zâmbete, primii pași, primele minute de care să te îndrăgosteşti. O altă călătorie. Un alt copil. Acesta va fi ultimul nostru „primul an”.

În timp ce burta mea creştea în acele primele luni, mi-am promis să nu uit cum e  să adormi cu mâinile pe burtă. Am jurat să-mi țin respirația în momentul în care voi simți primele primele mişcări ale copilului, așa cum am făcut-o cu Max. Adu-ţi aminte de acest moment. Senzaţia pe care Sean a avut-o, cu mâna în mâna mea, când  am aflat că vom avem un băieţel. Corpul meu care se transforma în timp ce creştea copilul, sânii care se rotunjeau și burta care se mărea. Asta e ,cred, ultima oară când port haine de maternitate. Ultima dată când mai aleg lucruşoare de bumbac moale pentru nou-născuţi. Ultima dată când am să-mi mai țin respirația când să plătesc pentru două sutiene de alăptat, întrebându-mă dacă într-adevăr am nevoie de ele.

Adu-ţi aminte de  acest moment, mi-am spus, în timp ce stăteam  în baia urâta a spitalului  și mă dezbrăcam. Adu-ţi aminte de acest moment, am repetat, în timp ce mergeam tremurând, ajutată de o infirmieră în sala de operație. Adu-ţi aminte de acest moment, am implorat, în timp ce respiraţia mi s-a oprit în gât și acul a pătruns în coloana  vertebrală. Adu-ţi aminte de acest lucru, am gâfâit, în timp ce mă  concentram la cât de  frumos a fost să-l văd pe Max al meu pentru prima dată, ca să mă relaxez suficient pentru  a-l cunoaşte pe Ben al meu.

Adu-ţi aminte. Nu uita să respiri. Acesta va fi ultimul nostru „primul an”.

Când Ben a plâns, pentru prima oară, cu un ţipăt nervos, dar triumfător, am respirat şi eu odată cu el. Pereţii din sala de operaţie au devenit deodată mai calzi, mai uşori, mai primitori. Știam că momentele care au urmat erau a doua mea şansă, ultima mea șansă, și nu puteam să aștept să savurez acele prime minute cu fiul meu. Ultimele mele prime minute.

Prima dată când l-am alăptat. Prima dată când i-am simţit trupul lui micuţ, cald, lipit de pielea mea. Prima dată când l-am spălat cu apă caldă. Funduleţul lui care încăpea perfect în mâna mea.

Adu-ţi aminte.

Prima dată când ne-a zâmbit, cu privirea surâzătoare în timp ce îşi lipea fruntea de cea a lui Max. Copilul meu puternic, care se rostogolea pe salteaua de jucat. Modul în care adormea  pe pieptul meu în patul mare, cu respirația care se făcea tot mai înceată și mai uşoară în timp ce adormeam împreună. Prima dată când a mers singur până la Max. Sunetul vocii sale atunci când, pentru prima oară, l-a chemat pe Ta-Ta lui. Și de fiecare dată stăteam cu respirația tăiată când se clătina și stătea pe picioarele lui. Prima oară când a mâncat singur. Când şi-a ţinut singur paharul. M-am oprit cu mândrie, anticipând totul cu un simţământ subtil de tristețe și de neîncredere. Aceste clipe se prezentau una după alta atât de repede. Adu-ţi aminte de aceste momente, am implorat. Opreşte-te și respiră. Ţine-l în sufletul tău. Acesta este ultimul nostru „primul an”. Doi băieței. Două mingi de foc pline de energie, care cresc curioase şi se aleargă unul pe celălalt, neţinând seama de timpul care îi făcea să se mai oprească. Doi băieți în continuă mişcare în fiecare după-amiaza, amintindu-mi că toate lucrurile lor făcute „pentru prima oară” se vor şterge în curând din memorie.

Creez spațiu pentru momentele care vor veni. Stăm  în pat încă puţin, Max și Ben se rostogolesc împreună ca nişte căţeluşi, cu braţele şi picioarele încleştate unele cu altele  . Facem multe poze în speranța de a surprinde pe peliculă cum e atunci când visele tale cresc mai mari. Am o strângere de inimă când  Max începe să fugă în curtea grădiniţei. Picioruşele mici şi dolofane ale copilăriei calcă  acum cu pași puternici și robuşti. Vine înspre mine şi mi se aruncă în brațele. Forța pe care o are  mă face să mă învârt ca o morişcă. Îl prind într-o îmbrățișare și rămân fără aer. Doar pentru o clipă.

Doar o clipă, ca să mă reechilibrez. Doar o clipă, cât să ies din visul amintirilor, de pe când îl ţineam drept ca să poată să meargă. În acel moment am ezitat undeva în spațiul dintre primul lui an și cei care vor urma .E aşa de confortabil în acest spaţiu. Primii pași ai lui Ben se vor transforma şi ei în paşi mari, grăbiţi, la fel cum a făcut  Max. Prima zi a lui Max la grădiniță va deschide noi orizonturi la care nici nu m-am gândit încă. Cred că ultimul nostru „primul an” se apropie de sfârşit, dar mai sunt atâtea „prime daţi” aşa de frumoase, care ne vor lăsa fără suflare. Întortocheată, uluitoarea şi densa călătorie a maternităţii e ajutată de momentele care ne fac să ne ţinem respiraţia. Prima dată când ne întâlnim copiii. Prima dată când îi vedem cum se îndepărtează pe picioarele lor. Și chiar dacă mai luăm câte o gură de aer, ne agăţăm de momentele din copilărie, pasajul între a-i ţine aproape de noi și a-i lăsa  liberi.

Adu-ţi aminte de acest moment. Aceasta a fost ultimul nostru „primul an”.

Traducere: Dacia Velicu

********************************************************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

În măsura posibilităților dumneavoastră, vă rugăm să sprijiniți financiar acest sait.

, , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns