Testamentul unui copil condamnat la moarte

de Daniela Bălinişteanu

Când moare un copil cu toţii ne punem întrebarea „De ce?”, indiferent de gradul de rudenie, de credinţă sau de sensibilitatea sufletească. De ce trebuie să moară? Cu ce a greşit? Cum de lasă Dumnezeu să se întâmple aşa ceva? De ce totul merge bine şi la un moment dat, într-o clipă, bucuria dispare şi sufletul explodează de durere? Zeci de astfel de întrebări apar într-o asemenea situaţie, însă nu există o explicaţie sau un răspuns raţional universal valabil, ci doar acţiuni divine care diferă de la o situaţie la alta.

Nimic nu se compară cu suferinţa unei mame atunci când îşi pierde copilul. La 30 de ani, Iulia îşi aminteşte cu dragoste şi cu durere în acelaşi timp, de copilul pe care l-a pierdut în urmă cu şase ani. O fetiţă minunată, a cărei privire inocentă dăinuie prin fotografiile păstrate de mama ei. Ochii mari, negri, nu spun nimic, nu cer nimic, nu caută nimic, nu sunt curioşi. Şi tocmai asta este năucitor. Stai şi te întrebi şi tu: “De ce?”.
“Nu pot să nu-mi amintesc… îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri…”
Iulia s-a căsătorit la 20 de ani şi Dumnezeu a binecuvântat familia cu un băieţel frumos şi sănătos. Între timp, soţul ei a devenit preot, iar la 24 de ani, Iulia a rămas însărcinată a doua oară. “A fost un copil foarte dorit, pentru că noi ne-am dorit mereu copii. Ziceam că până la 30 de ani o să avem 3-4 copii, să fie casa plină, să fie veselie mereu în casă, dar Dumnezeu ne-a rezervat, se pare, altceva”, povesteşte Iulia. Când era în luna a cincea de sarcină, medicul a descoperit că are un sindrom foarte rar, ce apare într-un caz la 30.000, numit Dandy-Walker, care afectează dezvoltarea creierului. Cu alte cuvinte, diagnosticul medicilor a condamnat acel copil la moarte înainte de a se naşte, iar pe părinţi la o suferinţă fără sfârşit. “Nu pot să nu-mi amintesc…îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri… a fost practic un şoc mai mare atunci când am aflat, pentru că s-a văzut foarte bine. Pot să zic că a fost o foarte mare luptă sufletească, zbucium interior şi mii de întrebări: De ce noi? De ce eu? De ce mie? Bineînţeles, aveam «încurajări» din toate părţile să facem avort, pentru că eram prea tineri, aveam 24 de ani”, ne-a mărturisit Iulia.
A urmat o perioadă de nesiguranţă, de gânduri şi alegeri, de incertitudini pe toate planurile. Pe de o parte era credinţa în Dumnezeu, pe cealaltă parte presiunea celor din jur de a nu naşte un copil ce nu va fi niciodată fericit. Conştiinţa păcatului i-a ajutat pe părinţi să lupte cu ispita. „Am vorbit mereu cu Maica Domnului şi cu Dumnezeu şi îi întrebam mereu «De ce eu?», pentru că am fost împotriva avortului mereu. Dar, la un moment dat, mi-am dat practic copilul în mâna lui Dumnezeu. Mă rugam şi spuneam că aşa cum Sfinţii Ioachim şi Ana au dăruit-o pe Maica Domnului lui Dumnezeu, aşa dăruiesc şi eu acest copil. Şi din clipa aceea m-am liniştit, am căpătat o forţă interioară care nu era de la mine. Nu-mi amintesc pe cineva care să-mi spună: aduceţi pe lume acest copil. Toţi se gîndeau la noi că eram foarte tineri şi ne condamnam pe viaţă, pentru că nimeni nu-mi spunea cât va trăi copilaşul”, îşi aminteşte Iulia cu lacrimi în ochi şi cu vocea tremurată.
În acele clipe Dumnezeu îţi dă o putere foarte mare, dar doar dacă te laşi în mâna Lui
Odată cu naşterea fetiţei, lupta părinţilor abia a început. Totuşi, cea mai mare dorinţă li s-a împlinit: să se nască Maria Ecaterina şi să fie botezată. Prognosticul medicilor din timpul sarcinii a fost unul foarte trist: era aproape o certitudine faptul că ea nu se va putea mişca şi nu va vedea. Cu sufletul îndurerat, Iulia îşi mai aminteşte doar lucrurile frumoase din acea perioadă, cu toate că şase luni de zile, cât a luptat Maria să rămână în viaţă, a stat mai mult prin spitale: „acum nu-mi amintesc lucrurile grele. Două luni de zile am alăptat-o, am văzut-o gângurind, am văzut-o jucându-se cu frăţiorul ei cât de cât, recunoscându-ne vocea, chipurile, chiar dacă, teoretic, acest sindrom nu-i permitea să facă nimic. Dar ea se juca cu mânuţele, cu jucăriile. Adică, pentru noi, ea a fost o minune”. Povestind despre fetiţa sa, Iulia încearcă să-şi păstreze calmul, spunând mereu că totul a fost posibil din bunătatea lui Dumnezeu şi că în acele clipe El îţi dă o putere foarte mare, dar doar dacă te laşi în mâna lui.
La doar două luni, Maria a făcut hidrocefalie, o complicaţie firească a bolii care o condamnase. După internarea în spital, la analizele făcute de medici, aceştia au descoperit încă două malformaţii care necesitau intervenţii chirurgicale de urgenţă. După prima operaţie la nivelul capului, la nici trei ore, Maria era trează şi se juca şi gângurea şi îşi încuraja părinţii prin comportamentul ei. Cu rugăciunile celor apropiaţi protejându-le mereu, au petrecut aşa cam patru luni de zile, cu mici pauze de o câteva zile, când se întorceau acasă şi puteau fi o familie obişnuită.
 „După zece ani de zile aş lua totul de la capăt”
Atunci când un copil are probleme de sănătate încă din timpul sarcinii, multe mămici nu stau de două ori pe gânduri în alegerea pe care o au de făcut. Avortul este soluţia cea mai simplă. Ce rost are să chinui un copil nevinovat şi să pedepseşti doi oameni? În timp ce încurajările din toate părţile mergeau în această direcţie, părinţii Mariei au considerat că nu au aflat în zadar atât de devreme despre  boală, ci pentru a se putea pregăti cum trebuie pentru moartea ei. „După 10 ani de zile de căsătorie aş lua totul de la capăt. Tot ce ni s-a întâmplat, cu bun şi rău. Important e ca în viaţă, din orice experienţă, să iei ce e mai bun. Şi pot să spun că acest copil a fost pentru noi un exemplu de luptă. Nu cred că am fost vreodată atât de apropiată de Dumnezeu ca în acea perioadă şi nu ştiu dacă voi mai fi vreodată. M-a responsabilizat din punct de vedere creştinesc, pentru că am trăit minunea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră, în fiecare zi”, mărturiseşte mămica.
Nu este uşor să creşti şi să ai grijă de un copil cu probleme. Iulia şi-a susţinut examenul de licenţă în timp ce Maria era pe patul de spital.“Când Mariaa murit, pe 1 august 2007, la începutul postului Sfintei Marii, m-a durut, dar acum stau şi mă gândesc că m-a durut mai tare atunci când am aflat de boala ei decât atunci când a murit. Câteodată mă simt vinovată, dar, într-un fel, Dumnezeu ne-a liniştit. El a ales momentul, iar noi am luat-o ca atare. E în sufletul meu, am amintiri foarte frumoase despre ea. Dar dacă aşa a fost să fie, să o am doar şase luni, sunt mulţumită. Sunt foarte mulţumită”, ne-a explicat Iulia.
Din momentul conceperii unui copil orice este posibil. În orice clipă se poate întâmpla ceva. Diferenţa dintre un copil bolnav şi unul sănătos este că primul dintre ei are parte de foarte multă rugăciune. Părinţii Mariei au trecut printr-o suferinţă care trebuie să ne fie tuturor lecţie de viaţă. Este greu să-ţi păstrezi credinţa în Dumnezeu atunci când copilul tău este pe moarte. Dar parcă şi mai greu este să-ţi păstrezi credinţa când nu ai nici o problemă. Părinţii au fost tot timpul conştienţi de situaţia în care era copilul lor. „Noi am avut speranţe, dar visuri foarte mari nu am avut. Nu cred că mi-am imaginat vreodată că o ţin de mână. Eu doar trăiam clipa, că o am lângă mine, şi mă bucuram de fiecare zâmbet al ei. Ea a fost o minune în viaţa noastră”, ne-a povestit Iulia. 
 
Părinţii Mariei au apreciat fiecare moment şi s-au bucurat ca şi cum ar fi fost ultimul. I-au mulţumit Domnului pentru binecuvântare şi şi-au pus toată nădejdea şi speranţa în mâinile Lui. Poate acesta este testamentul pe care Maria Ecaterina l-a lăsat pe lume. O lecţie de credinţă în Dumnezeu. Copiii noştri sunt darul lui Dumnezeu. Singurul şi cel mai valoros pe care ni-l putea dărui. Trebuie să-I mulţumim în fiecare clipă, să-L slăvim şi să-L răsplătim ducând mai departe învăţătura creştină şi învăţându-ne copiii că El este sensul vieţii.
Din cartea Fericiri născute şi nenăscute. Mărturii despre viaţă, de Daniela Bălinişteanu, Ed. Doxologia, Iaşi, 2013
Foto: Doxologia.ro

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

One Response to Testamentul unui copil condamnat la moarte

  1. Pr.Victor 18.04.2013 at 20:22 #

    Mulţi, cât mai mulţi ar trebui să ştie aceste lucruri, asta într-o lume în care crima-avort a devenit ceva banal.

Lasă un răspuns