„Sunt mama lui Adam Lanza": Opinia unei mame din America despre afecţiunile psihiatrice

Sursa
De Liza Long
Masacrul a douăzeci de copii şi a şase adulţi de la Şcoala Primară „Sandy Hook” din Newton, Connecticut, de către Adam Lanza, un băiat de 20 de ani cu probleme psihice, a iscat noi discuţii privind violenţa din America. În restaurante şi cafenele se dezbăteau, cu lacrimi în ochi, diferitele faţete ale violenţei în America: cultul armelor, violenţa Mass Media, absenţa serviciilor de îngrijire psihiatrică, războaiele deschise sau mocnite de dincolo de graniţe, religia, politica şi modul în care ne creştem copiii. Liza Long, o scriitoare stabilită în Boise, spune că este uşor să se vorbească despre arme dar adaugă că ar fi timpul să se vorbească despre afecţiunile psihiatrice.
 
Poate că fiecare manifestarea unei afecţiuni psihiatrice într-o familie este diferită de manifestarea aceleiaşi boli în altă familie şi poate că nu vom şti niciodată întreaga poveste a lui Lanza, însă oamenii trebuie să audă relatarea unor experienţe de acest gen, iar familiile care se confruntă cu ele au nevoie de ajutorul nostru.
Cu trei zile înainte de întâmplarea în care Adam Lanza, un băiat de 20 de ani, şi-a ucis mama, apoi a deschis focul într-o clasă a unei grădiniţe din Connecticut, plină de copii, fiul meu, Michael (nume schimbat) în vârstă de 13 ani, a pierdut autobuzul şcolar din cauză că purta pantaloni de culoare nepotrivită.
„Pot purta pantalonii aceştia” spunea el, cu un ton arţăgos, din ce în ce mai ridicat, cu pupilele negre ale ochilor înghiţind parcă irisul albastru.
„Sunt bleumarin.”, i-am spus. „Uniforma ta şcolară impune numai pantaloni negri sau kaki.”
„Mi-au spus că pot să îi port.”, insista el. „Eşti o proastă. Am voie să port ce pantaloni am eu chef să port. Asta e America. Am drepturi!”
„Nu poţi să porţi ce pantaloni ai tu chef”, i-am răspuns eu, cu un ton afabil şi rezonabil. „Şi în mod sigur nu trebuie să mă faci proastă. Astăzi eşti pedepsit, nu vei avea voie la computer. Acum intră în maşină, te voi duce eu la şcoală.”
Trăiesc cu fiul meu, care este bolnav mintal. Îmi iubesc copilul. Însă mă înspăimântă.
Michael
Cu câteva săptămâni în urmă, Michael a luat un cuţit şi m-a ameninţat că mă omoară şi apoi că se sinucide, după ce l-am rugat să returneze cărţile la bibliotecă, pentru că depăşise termenul. Fraţii săi de 7 şi respectiv 9 ani cunoşteau deja planul de siguranţă – au fugit în maşină şi au încuiat uşile înainte să le spun. Am reuşit să îi iau cuţitul lui Michael, apoi am strâns cu răbdare toate obiectele ascuţite din casă într-o singură cutie Tupperware, pe care o iau acum cu mine peste tot. În tot acest timp, el continua să mă insulte ţipând şi ameninţându-mă că o să mă omoare sau că o să îmi facă rău.
Acel conflict s-a încheiat cu sosirea a trei poliţişti robuşti şi a unui medic de urgenţă, care s-au luptat cu copilul meu până au reuşit să îl imobilizeze pe o targă. L-am dus la spitalul de urgenţă cu ambulanţa, pentru care am plătit o mulţime de bani. Spitalul de psihiatrie nu avea paturi disponibile în acea zi, astfel încât Michael a fost calmat în Sala de urgenţe, după care ne-au trimis acasă cu o prescripţie medicală de Zyprexa şi recomandarea consultării unui psihiatru pediatric local.
Încă nu se ştie ce este în neregulă cu Michael. Spectru autist, ADHD, Tulburare de opoziţie sau Tulburare explozivă intermitentă … toate aceste diagnostice au fost date la diferite şedinţe cu ofiţeri de supraveghere şi asistenţi sociali, consilieri, profesori şi administratori şcolari. Au urmat numeroase tratamente cu antipsihotice şi medicamente de modificare a comportamentului, un adevărat roman rusesc behaviorist. Nimic nu părea să funcţioneze.
La începutul clasei a şaptea, Michael a fost acceptat în cadrul unui program accelerat pentru elevi înzestraţi la matematică şi ştiinţe. IQ-ul său este incredibil. Atunci când este într-o stare bună, Michael este foarte interesat de subiecte precum mitologia greacă, diferenţele dintre fizica einsteiniană şi cea newtoniană, serialul „Doctor Who”. Este într-o stare bună în majoritatea timpului. Însă atunci când nu este, trebuie să fim cu ochii în patru. Şi este imposibil să ne dăm seama dinainte ce ar putea să îl facă să îşi schimbe comportamentul.
De mai multe săptămâni, de când se afla la noul gimnaziu, Michael a început să manifeste comportamente din ce în ce mai ciudate şi mai înspăimântătoare. Am hotărât să-l transferăm la şcoala cu cel mai restrictiv program comportamental din cadrul districtului, cu un mediu şcolar controlat, în care copiii care nu pot studia în clase normale pot avea dreptul la îngrijire publică gratuită de luni până vineri, în intervalul orar 7:30 – 13:50, până la vârsta de 18 ani.
În dimineaţa incidentului cu pantalonii, Michael a continuat să se certe cu mine pe drum. Ocazional, avea obiceiul să îşi ceară scuze şi să spună că regretă ce s-a întâmplat. Chiar înainte să intrăm în parcarea şcolii, mi-a spus: „Mami, chiar îmi pare rău pentru ce am făcut. Pot să mă joc pe computer astăzi?”
„În niciun caz”, i-am spus. „Cum crezi că poţi să te comporţi în felul în care te-ai comportat azi-dimineaţă şi că vei fi scutit de pedeapsă atât de uşor?”
Chipul său a devenit deodată rece, iar ochii trădau o furie imensă, dar controlată. „Atunci o să mă sinucid”, a spus el. „O să ies acum din maşină şi o să mă sinucid”.
Astfel s-au petrecut lucrurile. După incidentul cu cuţitul, i-am spus că dacă va mai spune o dată cuvintele acelea din nou, îl voi duce direct la spitalul de psihiatrie, fără niciun comentariu. Nu i-am răspuns, însă am întors maşina şi am făcut stânga, în loc să fac dreapta.
„Unde mă duci?” a spus el îngrijorat, deodată. „Unde mergem?”
„Ştii foarte bine unde mergem”, i-am răspuns.
„Nu! Nu poţi să îmi faci una ca asta! Mă duci în iad! Mă duci direct în iad!”
Am oprit în faţa spitalului, făcând semne disperate unui medic care se întâmpla să fie pe afară. „Cheamă poliţia”, i-am spus. „Repede.”
În timpul acesta, Michael dădea tot ce putea din el, urlând şi trântind. L-am imobilizat în braţele mele, pentru a nu putea să fugă din maşină. M-a muşcat de mai multe ori şi m-a lovit cu coatele în coaste în mod repetat. Acum încă sunt mai puternică decât el şi pot să îi fac faţă, însă în curând nu voi mai putea.
Poliţia a venit imediat şi l-a transportat în interiorul spitalului pe fiul meu, care urla şi dădea din picioare. Nu îmi puteam stăpâni tremurul mădularelor şi printre lacrimi, am început să completez un formular – „Aţi întâmpinat dificultăţi cu … La ce vârstă a început copilul dvs. să … Aţi avut probleme cu … Copilul dvs. a experimentat vreodată … Copilul dumneavoastră are …”
Acum măcar avem asigurare medicală. De curând am acceptat un post la un colegiul local renunţând la cariera mea de liber-profesionist, deoarece atunci când ai un astfel de copil ai nevoie de asigurări. Ai face orice pentru asigurări. Niciun plan de asigurare personală nu acoperă o astfel de situaţie.
Timp de mai multe zile, copilul meu insista cu faptul că minţeam – că am inventat toată povestea asta pentru a scăpa de el. În prima zi, atunci când l-am vizitat pentru a verifica starea lui, mi-a spus: „Te urăsc. Şi o să-mi iau revanşa imediat ce ies de aici.”
După trei zile, a redevenit băiatul meu liniştit şi scump, cu toate scuzele şi promisiunile că va fi mai bun. Auzeam acele promisiuni de ani de zile. Nu puteam să le mai cred.
În formularul de internare, la întrebarea „Ce aşteptări aveţi de la tratament?”, am răspuns: „Vă rog, ajutaţi-mă.
Chiar am nevoie de ajutor. Această problemă este prea mare ca să pot să mă descurc de una singură. Uneori nu există opţiuni bune. Aşa că nu îţi mai rămâne decât să te rogi lui Dumnezeu să aibă milă şi să îţi dea credinţă, pentru ca, privind în urmă, totul să capete sens.
Vă împărtăşesc această poveste pentru că sunt mama lui Adam Lanza. Sunt mama lui Dylan Klebold şi a lui Eric Harris. Sunt mama lui James Holmes. Sunt mama lui Jared Loughner. Sunt mama lui Hui Cho. Iar aceşti băieţi – şi mamele lor – au nevoie de ajutor. În situaţia unei iminente noi tragedii naţionale, nu e greu să vorbim despre arme. Dar ar fi timpul să vorbim despre afecţiunile psihiatrice.
Potrivit publicaţiei Mother Jones, din anul 1982 şi până astăzi, în Connecticut au avut loc 61 de ucideri în masă care au implicat arme de foc. Din acestea, 43 dintre criminali au fost bărbaţi albi şi numai una singură a fost femeie. Publicaţia Mother Jones a atras atenţia asupra obţinerii legale sau ilegale a armelor de către criminali (majoritatea însă au obţinut armele în mod legal). Însă mulţimea evidentă a afecţiunilor psihiatrice ar trebui să ne facă să ne gândim la numărul mare de oameni din SUA care trăiesc cu frica în sân, la fel ca şi mine.
Atunci când l-am întrebat pe asistentul social al fiului meu despre opţiunile pe care le am, mi-a spus că singurul lucru pe care pot să îl fac este ca Michael să fie pus sub acuzatie de crimă. „Reîntorcându-se în sistem, îi vor întocmi un dosar” a spus el. „Este singurul mod în care veţi reuşi vreodată să faceţi ceva. Nimeni nu vă va acorda atenţie dacă nu aveţi acuzaţii la adresa lui.”
Nu cred că soluţia pentru fiul meu este trimiterea în închisoare. Mediul haotic creşte sensibilitatea lui Michael la stimulii senzoriali şi nu face faţă patologiei de fond. Dar se pare că Statele Unite ale Americii aleg închisoarea ca soluţie pentru persoanele cu afecţiuni mintale. Conform organizaţiei Human Rights Watch, numărul de deţinuţi cu probleme psihiatrice prezenţi în închisorile din SUA a crescut de patru ori în perioada 2000-2006 şi continuă să crească – de fapt, coeficientul de afecţiuni psihiatrice la deţinuţi este de cinci ori mai mare (56 procente) decât la populaţia care nu este încarcerată.
Pentru că centrele de tratament şi spitalele de stat au tras obloanele, închisoarea a devenit ultima soluţie pentru bolnavii mintal – Rikers Island, Închisoarea Districtului LA şi Închisoarea Districtului Cook din Illinois au adăpostit cele mai mari centre naţionale de tratament în anul 2011.
Nimeni nu vrea să trimită în închisoare un copil-minune de 13 ani, căruia îi place Harry Potter şi colecţia sa de animale ghemuite. Însă societatea noastră, cu un stigmat asupra problemelor mintale şi cu un sistem de sănătate şubred, nu ne oferă alte opţiuni. Apoi, din nou, un suflet torturat trage focuri de armă într-un restaurant fast food. Într-un mall. Într-o clasă de grădiniţă. Dăm din cap şi spunem „Ceva trebuie făcut!
De-acord, ceva trebuie făcut. Ar fi timpul pentru un dialog semnificativ, la nivel naţional, cu privire la afecţiunile psihiatrice. Este singurul mod în care naţiunea noastră ar putea avea şanse de vindecare.
Doamne, miluieşte-mă pe mine păcătoasa. Doamne, miluieşte-l pe Michael. Doamne, miluieşte-ne pe noi toţi.
(Articol original publicat în The Anarchist Soccer Mom)  
Traducere de Anca Costrăşel

 

, , , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns