dizabilităţifamilie

„Sunt mama lui Adam Lanza": Opinia unei mame din America despre afecțiunile psihiatrice

De Liza Long
Masacrul a douăzeci de copii și a șase adulți de la Școala Primară „Sandy Hook” din Newton, Connecticut, de către Adam Lanza, un băiat de 20 de ani cu probleme psihice, a iscat noi discuții privind violența din America. În restaurante și cafenele se dezbăteau, cu lacrimi în ochi, diferitele fațete ale violenței în America: cultul armelor, violența Mass Media, absența serviciilor de îngrijire psihiatrică, războaiele deschise sau mocnite de dincolo de granițe, religia, politica și modul în care ne creștem copiii. Liza Long, o scriitoare stabilită în Boise, spune că este ușor să se vorbească despre arme dar adaugă că ar fi timpul să se vorbească despre afecțiunile psihiatrice.
 
Poate că fiecare manifestarea unei afecțiuni psihiatrice într-o familie este diferită de manifestarea aceleiași boli în altă familie și poate că nu vom ști niciodată întreaga poveste a lui Lanza, însă oamenii trebuie să audă relatarea unor experiențe de acest gen, iar familiile care se confruntă cu ele au nevoie de ajutorul nostru.
Cu trei zile înainte de întâmplarea în care Adam Lanza, un băiat de 20 de ani, și-a ucis mama, apoi a deschis focul într-o clasă a unei grădinițe din Connecticut, plină de copii, fiul meu, Michael (nume schimbat) în vârstă de 13 ani, a pierdut autobuzul școlar din cauză că purta pantaloni de culoare nepotrivită.
„Pot purta pantalonii aceștia” spunea el, cu un ton arțăgos, din ce în ce mai ridicat, cu pupilele negre ale ochilor înghițind parcă irisul albastru.
„Sunt bleumarin.”, i-am spus. „Uniforma ta școlară impune numai pantaloni negri sau kaki.”
„Mi-au spus că pot să îi port.”, insista el. „Ești o proastă. Am voie să port ce pantaloni am eu chef să port. Asta e America. Am drepturi!”
Cu câteva săptămâni în urmă, Michael a luat un cuțit și m-a amenințat că mă omoară și apoi că se sinucide, după ce l-am rugat să returneze cărțile la bibliotecă, pentru că depășise termenul. Frații săi de 7 și respectiv 9 ani cunoșteau deja planul de siguranță – au fugit în mașină și au încuiat ușile înainte să le spun. Am reușit să îi iau cuțitul lui Michael, apoi am strâns cu răbdare toate obiectele ascuțite din casă într-o singură cutie Tupperware, pe care o iau acum cu mine peste tot. În tot acest timp, el continua să mă insulte țipând și amenințându-mă că o să mă omoare sau că o să îmi facă rău.
Acel conflict s-a încheiat cu sosirea a trei polițiști robuști și a unui medic de urgență, care s-au luptat cu copilul meu până au reușit să îl imobilizeze pe o targă. L-am dus la spitalul de urgență cu ambulanța, pentru care am plătit o mulțime de bani. Spitalul de psihiatrie nu avea paturi disponibile în acea zi, astfel încât Michael a fost calmat în Sala de urgențe, după care ne-au trimis acasă cu o prescripție medicală de Zyprexa și recomandarea consultării unui psihiatru pediatric local.
Încă nu se știe ce este în neregulă cu Michael. Spectru autist, ADHD, Tulburare de opoziție sau Tulburare explozivă intermitentă … toate aceste diagnostice au fost date la diferite ședințe cu ofițeri de supraveghere și asistenți sociali, consilieri, profesori și administratori școlari. Au urmat numeroase tratamente cu antipsihotice și medicamente de modificare a comportamentului, un adevărat roman rusesc behaviorist. Nimic nu părea să funcționeze.
La începutul clasei a șaptea, Michael a fost acceptat în cadrul unui program accelerat pentru elevi înzestrați la matematică și științe. IQ-ul său este incredibil. Atunci când este într-o stare bună, Michael este foarte interesat de subiecte precum mitologia greacă, diferențele dintre fizica einsteiniană și cea newtoniană, serialul „Doctor Who”. Este într-o stare bună în majoritatea timpului. Însă atunci când nu este, trebuie să fim cu ochii în patru. Și este imposibil să ne dăm seama dinainte ce ar putea să îl facă să își schimbe comportamentul.
De mai multe săptămâni, de când se afla la noul gimnaziu, Michael a început să manifeste comportamente din ce în ce mai ciudate și mai înspăimântătoare. Am hotărât să-l transferăm la școala cu cel mai restrictiv program comportamental din cadrul districtului, cu un mediu școlar controlat, în care copiii care nu pot studia în clase normale pot avea dreptul la îngrijire publică gratuită de luni până vineri, în intervalul orar 7:30 – 13:50, până la vârsta de 18 ani.
În dimineața incidentului cu pantalonii, Michael a continuat să se certe cu mine pe drum. Ocazional, avea obiceiul să își ceară scuze și să spună că regretă ce s-a întâmplat. Chiar înainte să intrăm în parcarea școlii, mi-a spus: „Mami, chiar îmi pare rău pentru ce am făcut. Pot să mă joc pe computer astăzi?”
„În niciun caz”, i-am spus. „Cum crezi că poți să te comporți în felul în care te-ai comportat azi-dimineață și că vei fi scutit de pedeapsă atât de ușor?”
Chipul său a devenit deodată rece, iar ochii trădau o furie imensă, dar controlată. „Atunci o să mă sinucid”, a spus el. „O să ies acum din mașină și o să mă sinucid”.
Astfel s-au petrecut lucrurile. După incidentul cu cuțitul, i-am spus că dacă va mai spune o dată cuvintele acelea din nou, îl voi duce direct la spitalul de psihiatrie, fără niciun comentariu. Nu i-am răspuns, însă am întors mașina și am făcut stânga, în loc să fac dreapta.
„Unde mă duci?” a spus el îngrijorat, deodată. „Unde mergem?”
„Știi foarte bine unde mergem”, i-am răspuns.
„Nu! Nu poți să îmi faci una ca asta! Mă duci în iad! Mă duci direct în iad!”
Am oprit în fața spitalului, făcând semne disperate unui medic care se întâmpla să fie pe afară. „Cheamă poliția”, i-am spus. „Repede.”
În timpul acesta, Michael dădea tot ce putea din el, urlând și trântind. L-am imobilizat în brațele mele, pentru a nu putea să fugă din mașină. M-a mușcat de mai multe ori și m-a lovit cu coatele în coaste în mod repetat. Acum încă sunt mai puternică decât el și pot să îi fac față, însă în curând nu voi mai putea.
Poliția a venit imediat și l-a transportat în interiorul spitalului pe fiul meu, care urla și dădea din picioare. Nu îmi puteam stăpâni tremurul mădularelor și printre lacrimi, am început să completez un formular – „Ați întâmpinat dificultăți cu … La ce vârstă a început copilul dvs. să … Ați avut probleme cu … Copilul dvs. a experimentat vreodată … Copilul dumneavoastră are …”
Acum măcar avem asigurare medicală. De curând am acceptat un post la un colegiul local renunțând la cariera mea de liber-profesionist, deoarece atunci când ai un astfel de copil ai nevoie de asigurări. Ai face orice pentru asigurări. Niciun plan de asigurare personală nu acoperă o astfel de situație.
Timp de mai multe zile, copilul meu insista cu faptul că mințeam – că am inventat toată povestea asta pentru a scăpa de el. În prima zi, atunci când l-am vizitat pentru a verifica starea lui, mi-a spus: „Te urăsc. Și o să-mi iau revanșa imediat ce ies de aici.”
După trei zile, a redevenit băiatul meu liniștit și scump, cu toate scuzele și promisiunile că va fi mai bun. Auzeam acele promisiuni de ani de zile. Nu puteam să le mai cred.
În formularul de internare, la întrebarea „Ce așteptări aveți de la tratament?”, am răspuns: „Vă rog, ajutați-mă.
Chiar am nevoie de ajutor. Această problemă este prea mare ca să pot să mă descurc de una singură. Uneori nu există opțiuni bune. Așa că nu îți mai rămâne decât să te rogi lui Dumnezeu să aibă milă și să îți dea credință, pentru ca, privind în urmă, totul să capete sens.
Vă împărtășesc această poveste pentru că sunt mama lui Adam Lanza. Sunt mama lui Dylan Klebold și a lui Eric Harris. Sunt mama lui James Holmes. Sunt mama lui Jared Loughner. Sunt mama lui Hui Cho. Iar acești băieți – și mamele lor – au nevoie de ajutor. În situația unei iminente noi tragedii naționale, nu e greu să vorbim despre arme. Dar ar fi timpul să vorbim despre afecțiunile psihiatrice.
Potrivit publicației Mother Jones, din anul 1982 și până astăzi, în Connecticut au avut loc 61 de ucideri în masă care au implicat arme de foc. Din acestea, 43 dintre criminali au fost bărbați albi și numai una singură a fost femeie. Publicația Mother Jones a atras atenția asupra obținerii legale sau ilegale a armelor de către criminali (majoritatea însă au obținut armele în mod legal). Însă mulțimea evidentă a afecțiunilor psihiatrice ar trebui să ne facă să ne gândim la numărul mare de oameni din SUA care trăiesc cu frica în sân, la fel ca și mine.
Atunci când l-am întrebat pe asistentul social al fiului meu despre opțiunile pe care le am, mi-a spus că singurul lucru pe care pot să îl fac este ca Michael să fie pus sub acuzatie de crimă. „Reîntorcându-se în sistem, îi vor întocmi un dosar” a spus el. „Este singurul mod în care veți reuși vreodată să faceți ceva. Nimeni nu vă va acorda atenție dacă nu aveți acuzații la adresa lui.”
Nu cred că soluția pentru fiul meu este trimiterea în închisoare. Mediul haotic crește sensibilitatea lui Michael la stimulii senzoriali și nu face față patologiei de fond. Dar se pare că Statele Unite ale Americii aleg închisoarea ca soluție pentru persoanele cu afecțiuni mintale. Conform organizației Human Rights Watch, numărul de deținuți cu probleme psihiatrice prezenți în închisorile din SUA a crescut de patru ori în perioada 2000-2006 și continuă să crească – de fapt, coeficientul de afecțiuni psihiatrice la deținuți este de cinci ori mai mare (56 procente) decât la populația care nu este încarcerată.
Pentru că centrele de tratament și spitalele de stat au tras obloanele, închisoarea a devenit ultima soluție pentru bolnavii mintal – Rikers Island, Închisoarea Districtului LA și Închisoarea Districtului Cook din Illinois au adăpostit cele mai mari centre naționale de tratament în anul 2011.
Nimeni nu vrea să trimită în închisoare un copil-minune de 13 ani, căruia îi place Harry Potter și colecția sa de animale ghemuite. Însă societatea noastră, cu un stigmat asupra problemelor mintale și cu un sistem de sănătate șubred, nu ne oferă alte opțiuni. Apoi, din nou, un suflet torturat trage focuri de armă într-un restaurant fast food. Într-un mall. Într-o clasă de grădiniță. Dăm din cap și spunem „Ceva trebuie făcut!
De-acord, ceva trebuie făcut. Ar fi timpul pentru un dialog semnificativ, la nivel național, cu privire la afecțiunile psihiatrice. Este singurul mod în care națiunea noastră ar putea avea șanse de vindecare.
Doamne, miluiește-mă pe mine păcătoasa. Doamne, miluiește-l pe Michael. Doamne, miluiește-ne pe noi toți.
(Articol original publicat în The Anarchist Soccer Mom)  

Traducere de Anca Costrășel
Sursa: Huffingtonpost.com, The Blue Review


Trimite comentarii prin formularul din subsolul paginii. Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

Articole relaționate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *